Eugen Doga
Nemulțumitul

Chișinăul nu este prea friendly astăzi. Afară e frig, iar puțina lume zâmbitoare pe care o poți întâlni pe străzi e antrenată în International Marathon 2018. Kira’s, singura terasă care mai colora centrul vechi, și-a strâns pernuțele roșii de pe Veronica Micle, iar strada Eminescu e plină de mașinile maratoniștilor parcate sub platanii puși de sovietici imediat după ’47. Locuiește de zeci de ani pe strada Eminescu, dar se simte un intrus într-un oraș străin. Și într-o țară străină. „La Moscova, la București, mă simt bine, pentru că știu că oamenii ceia sunt în țara lor și vorbesc limba țării lor. Iar aici, niciodată nu știi în ce limbă o să ți se vorbească, mama măsii... Nu știu în ce țară trăiesc, nu știu al cui este acest oraș, nu știu care e cota mea ca și cetățean de onoare al acestui oraș...”

Și apoi veni chestia asta cu parcarea privată de pe Micle. Nu putem intra să facem poze la peretele de cărămidă al unei clădiri istorice... „Nu aveți voie”, ne spune băiatul din cutia albă din plastic și sticlă. Doga se enervează și mai tare. „Aici era un orfelinat pentru copiii rămași fără părinți în urma războiului și deportărilor, mulți dintre ei foarte talentați. Ei mi-au cântat primul cântec la radio! Cum să ajung să nu pot intra aici? Măi băiete!?”

„Știi ce e dragostea?”, mă întreabă brusc cu privirea lui șmecheră și tristă. Dragostea e clădirea asta, uite cât e de frumoasă. Și lipsită de dragoste e cealaltă clădire”, și arată la Teatrul Eminescu, către un colț care se dărâmă...

Alături e teatrul Luceafărul și un panou uriaș cu Russkoe Radio. Azi cu siguranță nu e ziua lui Doga... Parcă încep să regret lipsa de inspirație din momentul în care am ales această intersecție, Eminescu&Micle, pentru shooting... Câțiva copii ieșiți de la un curs de teatru îi cer autografe, la fel și două femei care insistă și cu selfie. Eugen Doga își regăsește zâmbetul.

„Maestre, multe femei v-au oftat numele?” Mă privește de parcă nu a auzit bine întrebarea... „Multe? Nu știu, eu nu le-am auzit.” Râdem.

Face muzică de 61 de ani. Am numărat! 61! Din ’57, când nu-i prea ardea nimănui a muzică... Acum, două dintre valsurile lui au ajuns în TOP 200 melodii clasice din toate timpurile, un clasament de History Rundown. Alături de Beethoven și Ceaikovski. Și totuși, dacă nu s-ar fi născut în Transnistria și ar fi știut limba română la fel de bine cum o simte, i-ar fi plăcut să scrie cărți. Deocamdată, scrie în rusă și îl scot din sărite traducerile proaste. Pentru că limba română îi curge prin vene, prin simțiri.

CELE ZECE CUVINTE ALE LUI EUGEN DOGA

 

 

1. DRAGOSTEA

Cine știe ce este dragostea? Nimeni nu știe. Nu se măsoară. Nu se cântărește. Nu se construiește. Nu se împachetează. Nu se transmite. Uneori se vinde, din păcate. Vai de cel care o cumpără! Dragostea străină nu duce la bine. E un miracol. Un miraj. Vrei să o atingi și ea fuge de tine. E mișcare. Datorită acestui miracol iubim miraculos și ne place. Dacă am ști ce este dragostea, nu am scrie, nu am oferi flori iubitei, nu am iubi, nu am aștepta...

2. FEMEIA

Încă o enigmă. Eu nu știu ce e femeia. Și caut să aflu de ce nu știu încă. E un șir infinit de semne de întrebare. Magnet foarte straniu care te atrage cu partea lui albastră, nu cu cea roșie, cum ai crede. Mulți se prăpădesc în această zonă magnetică. Și cad pradă iluziilor. Am scris cândva un eseu la tema asta, un eseu care se citește în școlile din Rusia de ziua femeii. Am pornit de la o metaforă și am comparat femeia cu o vioară Stradivarius. E ca și cum ai găsi-o, ai trage avid din ea până se rupe o strună, apoi încă una, apoi toate. O iei în mâini. Îi cauți adâncurile, dar găsești acolo, cu scris mărunt de tot – Antonio Stradivarius, copie. Ce dezamăgire! După multe frământări, ca să te calmezi, încerci să înțelegi că nici tu nu ești Paganini.

3. TIMPUL

Deseori nu ne merge cu el. Vai de capul lui sau al nostru... Nu m-am gândit niciodată la timp așa cum m-am gândit la mama sau la dragoste... Doar m-am jucat cu el... Timpul e un nesfârșit. Sau poate are un capăt, doar noi suntem incapabili să-l cuprindem pentru că ne sunt prea scurte brațele. Ai ascultat vreodată muzică pe bobină? Uite că timpul e ca o bobină de la un magnetofon vechi, care se învârte normal la început și tot mai greu spre final, iar apoi când rebobinezi, totul se întâmplă cu o viteză care te sperie, din ce în ce mai repede, prea repede... și... stop! Asta e schema timpului... Ții minte vocea regizorului Ion Popescu-Gopo din Maria Mirabela?”...dacă oprim timpul nu vor înflori florile, nu ne vom întâlni iubiții, nu va răsări soarele.”

 

 

4. MUZICA

E o boală. Muzica mea nu e un produs pe care îl înțeleg, dar unii zic că îi lecuiește de maladii grave. Și marșurile funebre sunt muzică, dar, pentru că nu produc emoții pozitive, sunt o rugină. Pentru creator, muzica e virus. Cum îți vine, trebuie să îl scoți din tine, să îl pui pe note, altfel te chinuiește și te ucide...

5. NESPUS

Tot o rugină, o bacterie distructivă a minții. Am scris și o lucrare pe versurile lui Emil Loteanu: „Venii, poștașilor, la timp.” Știi cât de chinuitor și sufocant e să ții cuvintele în tine? Să nu te eliberezi de mânii și supărare? Sau, mai grav, de iubire? Spune-o, măi, și te eliberează, te lămurește, te liniștește.

6. STAREA MEA

Sunt într-o luptă permanentă cu sinele. Sinele e cel mai bun prieten și cel mai aprig dușman. Doar în noi găsim arena de luptă și tot în noi putem arbora drapelul victoriei. Purtăm în noi un steag alb și unul negru. Sinele negru atacă deseori sinele alb, prin depresie, lene, ură, invidie. De asta sinelui alb îi este mai greu, iar noi trebuie să îl ajutăm să învingă...

7. OMUL DOGA

E un tip extrem de complicat. Rar sunt înțeles. Îmi place să vorbesc în metafore și alegorii. Trebuie să fac pușcărie pentru datoriile față de mine și față de Dumnezeu. Sunt o sumedenie de lucruri normale pe care nu le cunosc, din care nu am gustat. Nu am avut niciodată o vacanță la mare sau la munte. Nu știu ce este duminica. Cine sunt și cu ce ocazie niște ”idioți” au inventat ceasul și calendarul? Observi cum acele ceasornicului taie mereu câte o clipă din viața noastră? Le-aș fi înlocuit ușor cu două topoare, au mai multă logică. ...Am scris în ‘71 baletul „Luceafărul”. Apoi „Venastia” – am colindat toată America Latină ca să mă documentez. Apoi „Regina Margo” și uite că nimic nu a fost montat. Nimeni dintre cei care ar putea decide asta nu are nevoie de operele mele. Noi trecem peste timpuri, iar ei rămân niște timpurii.

 

 

8. LIMBA ROMÂNĂ

Am început să scriu cărți. Pentru copii am lansat „Joy și aventurile lui cânești” și „Amur și aventurile lui amurești”. Ultima, „Bijuterii nemuzicale ori Spirala virtuală a timpului”. Dacă aș ști limba română la fel de bine cum o simt, aș fi cel mai mare scriitor.

9. NEMULȚUMIT

Nu poți fi fericit când scrii, ci când termini de scris. Dar nemulțumirea e mereu la braț cu mulțumirea. Pauza de la un scris la altul e chinuitoare. Dureroasă. Acum scriu despre Loteanu, tăcerea de 20 de ani a fost pentru el incomparabil mai grea decât cele patru filme făcute în șase ani... O revistă din Rusia a scris un material cu titlul „Doga mereu mârâie”. Sărmanii, nu au înțeles. Dacă aș fi un mulțumit de toate, nu aș scrie.

10. EMINESCU

Este destinul meu. Dar am aflat târziu despre asta. S-a trezit de ceva vreme în mine, desigur cu Veronica. Nu au fost cununați în viață și am decis să îi cunun eu prin ciclul din 54 de creații muzicale „Dialogurile Dragostei”. Aș umple piața Moldovei și României cu cartea asta. Atac! Altfel, de ce mai are nevoie Doga? După cum vezi, am o masă și am și pe masă. Nu mai vreau nimic. Vreau doar să mă descarc de muzică. Îmi dau seama însă că acest drum al meu prin viață se va încheia cu aceste datorii, cu aceste opere necântate... Ne place soarele, lumea, și o atingem cu vârful degetului de la picior, ca și cum am încerca apa mării, dacă e caldă sau rece... Dar eu vreau să ne scufundăm în viață, în soare. De ce să fii o barcă sau o galeră când poti fi un liner? Dar cum să fii liner dacă nu ai încărcătură?

 

 

Text de Rodica Cioranica

Poze de Andrei Cecan