RED CULT
Recomandată de Laura Muruzuc
1945
Pour faire le portrait d'un oiseau
„Peindre d’abord une cage
avec une porte ouverte
peindre ensuite
quelque chose de joli
quelque chose de simple
quelque chose de beau
quelque chose d’utile
pour l’oiseau
placer ensuite la toile contre un arbre
dans un jardin
dans un bois
ou dans une forêt
se cacher derrière l’arbre
sans rien dire
sans bouger…
Parfois l’oiseau arrive vite
mais il peut aussi bien mettre de longues années
avant de se décider
Ne pas se décourager
attendre
attendre s’il le faut pendant des années
la vitesse ou la lenteur de l’arrivée de l’oiseau
n’ayant aucun rapport
avec la réussite du tableau
Quand l’oiseau arrive
s’il arrive
observer le plus profond silence
attendre que l’oiseau entre dans la cage
et quand il est entré
fermer doucement la porte avec le pinceau
puis
effacer un à un tous les barreaux
en ayant soin de ne toucher aucune des plumes de l’oiseau
Faire ensuite le portrait de l’arbre
en choisissant la plus belle de ses branches
pour l’oiseau
peindre aussi le vert feuillage et la fraîcheur du vent
la poussière du soleil
et le bruit des bêtes de l’herbe dans la chaleur de l’été
et puis attendre que l’oiseau se décide à chanter
Si l’oiseau ne chante pas
c’est mauvais signe
signe que le tableau est mauvais
mais s’il chante c’est bon signe
signe que vous pouvez signer
Alors vous arrachez tout doucement
une des plumes de l’oiseau
et vous écrivez votre nom dans un coin du tableau.”
(Jacques Prévert)
* Îmi place creația lui Prévert. În viziunea mea, Pour faire le portrait d'un oiseau este o poezie numai bună de adormit copiii seara. E domoală, cuminte, cu o paletă de culori calde. Pentru mine, ea seamănă cu exercițiul în care îți dirijezi respirația ca să recapeți liniștea, să pui lucrurile la locul lor. O citesc de fiecare dată de parcă învăț, din nou și din nou, să număr până la 10, cu privirea spre degete.
2021
Înviere
ca într-un trunchi de copac tăiat
inima mea caută unde să-și înalțe lăstarii
inima mea a fost făcută cu ochi,
brațe și pași pe dinafară
ea nu vede nimic, nu poartă și nu se îndreaptă nicăieri
doar dacă are un trup care să se lase îndrumat.
oriunde n-ar cădea
trupul meu adoarme
pe pământ tare, în mijloc de drum,
în pat sau la podea, în picioare.
m-am jucat cu simțurile pe care le am
am încurcat firul roșu cu cel verde și cel albastru
în loc de văz
am o pereche de șireturi înnodate
când vreau să spun „te iubesc”, tac și mă mir
că găsesc atât de mult loc în mine
unde pot iubirea asta ascunde.
înăuntru se ține dragostea,
înăuntru
atât de adânc, încât să nu te poți iubi
nici măcar pe tine însuți.
și ce fac dacă nu mă iubesc?
feresc florile de soare și apă.
feresc soarele de scopul căderii sale
și totodată
de a lui înviere.
(Laura Muruzuc)
[title_bkg_color=#D20808]