Text: Rodica Ciorănică
Coordonator proiect: Ana Bivol
Foto: Lina Burbulea
Styling: Tatiana Nigai
Vestimentație: Poemma, Holy Chic
Accesorii: Bronette Accessories
NAȘTEREA, povestea care m-a transformat
Nașterea Liei a schimbat tot. Eu îmi desenasem cumva proiectul acestei vieţi, până la final, dar am înțeles că Dumnezeu râde de mine, cu toată dragostea lui. El știe cel mai bine cum şi unde să le așeze pe toate. Venirea pe lume a fetiţei mele m-a „liniștit”, m-a pus la loc, m-a „aşezat” pe acasă. A coincis oricum și cu pandemia, dar eu atât de multă plăcere din a sta acasă niciodată nu am mai avut. Eram „flamândă” de linişte, flămândă de Lia. Prea mult am așteptat-o, visat-o și a venit la un timp atât de potrivit, atunci când aveam toată iubirea în mine gata să i-o dăruiesc.
IUBIREA, povestea care m-a maturizat
Pe la 17 ani, credeam că oamenii maturi nu pot iubi așa. Eram sigură că după 30-35, femeia deja are alte preocupări, iar îndrăgostitul sau fluturii în stomac nu au cum să vină peste ea. Dar totuși, s-a întâmplat! Şi s-a întâmplat frumos. Dragostea asta a venit ca o nebunie purificatoare în momentul în care eram în cea mai mare depresie a vieții mele, după un scandal mediatic absurd şi grotesc. Dragostea a venit să mă salveze în adevăratul sens al cuvântului. Eu nu credeam că se poate întâmpla ceva în viața mea care să mă ajute să trec peste acel calvar... Și Dumnezeu a știut ce face și de această dată. Mi-a scos în cale cel mai înțelept bărbat întâlnit vreodată, cel mai puternic și iubitor, cel mai grijuliu și romantic, bărbatul care a fost și este ca un înger păzitor și-i voi mulțumi mereu Domnului ca ne-a întâlnit.
TATI… vorbesc mai puțin despre el
Vorbesc foarte des despre el de fapt, o fac cu mama, cu sora mea și cei mai apropiați. Nu o fac public, dar acasă cred că 20 de ore din 24, doar despre el vorbesc. Și niciodată nu mă satur, pentru că am ce spune, îl admir ca om, îl admir pentru personalitatea lui în primul rând, ca prieten și ca bărbatul pe care îl iubesc necondiționat.
DIVORȚUL sau despre cum e să te desparți de un om pe care l-ai iubit
Foarte complicat, mai complicat decât mi s-a părut vreodată. Mă consideram o femeie mult mai puternică, dar mi-a trebuit mult timp ca să mă decid și după asta, mult timp ca să sufăr pentru pasul făcut. Nu, nu, aici nu mă refer la regretul că m-am despărțit, dar la sentimentul de vinovăție care nu m-a lăsat în pace mulți ani de zile... E greu să fii tu cea care face acest pas, e greu să fii blamată de rude şi prieteni că ai distrus familia. Nu știu, pentru mine a fost destul de greu, dar acum, încet, după atâta timp, realizez că am luat cea mai corectă decizie din viața mea. Cea mai potrivită. Şi nu regret nimic, decât faptul că am înțeles mult prea târziu că trăiesc lângă persoana nepotrivită.
INDEPENDENȚĂ… sau despre cât de complicat e să fii singură
Este destul de complicat, dar asta mă face zi de zi mai puternică. Aveam nevoie să fiu lăsată la greu, ca să încep a gândi la rece, ca să lupt să îmi întrețin copilul. Prea mă lăsasem în grija unui bărbat și, în ziua în care am înțeles că am rămas singură cu un copil, cu niciun ajutor financiar după divorț, m-am maturizat. Astăzi i-aș spune mulțumesc și l-aș întreba cât de dezamăgit este că ne descurcăm singuri. Dar nu pot să spun că sunt singură, alături este tatăl Liei, care ne susține și niciodată nu ne-ar lăsa la greu așa cum nici noi pe el.
CARITATEA, o poveste pe care o scriu altfel
Nu știu dacă e altfel, dar mă strădui să scriu o poveste frumoasă despre caritate. Acest subiect este murdărit și bârfit de mulți, iar eu vreau și mereu m-am străduit să schimb acest stereotip. Să fac caritate frumos, cu suflet, să o fac corect și transparent. Din acest motiv mă implic zi de zi în tot, nu avem angajați şi nici voluntari. Sunt fericită când fac totul singură, împreună cu cei doi colegi ai mei. Nu vreau să stric acest farmec care era la început. Să ajungem într-un ditamai bloc cu multe oficii și angajați, nu, nu, vreau să fiu eu acum și până la sfârșit. Aceasta e plăcerea și împlinirea mea. Mai mare satisfacție decât să merg personal la casele oamenilor necăjiți nu am.
DEZAMăGIREA, care mă mai vizitează uneori
Of, dacă ar fi să vorbesc despre dezamăgiri, aici aș putea scrie la nesfârșit. Eu am o mare problemă cu încrederea în oameni. Nu știu de ce, dar mereu aștept ca oamenii să se comporte cu mine exact așa cum o fac eu… Și de aici începe marea mea greșeală, pentru că de multe ori iese viceversa. Dacă ar fi să vorbesc despre dezamăgiri personale, primul exemplu poate fi fostul meu soț, care după mulți ani petrecuți împreună și după tot ce am trăit, a procedat cu mine și cu familia mea exact cum promitea să nu facă niciodată. Însă aici nu vreau să deschid prea multe paranteze și să dau totul din casă, doar mă conving de cât de adevărat este că „Pe un om îl cunoști doar după ce te cerți sau te desparți de el”. El este cea mai mare dezamăgire a vieții mele. Dacă ar fi să mă refer la caritate, or aici am avut din păcate multe dezamăgiri, pe ele nici nu le judec pentru că aici e vina mea, prea multe așteptări am de la oameni, cam prea multe... Pentru mine cel puțin e omenesc să nu trădezi sau să ofensezi un om care te-a ajutat, lucru care mie mi s-a întâmplat destul de des.
TIMPUL care ne schimbă
Acum zece ani, eram o femeie casnică, fără un job sau ocupație. Îmi creşteam băiatul şi aveam grijă de casă. Nu eram eu, fiindcă înăuntrul meu mereu simțeam un zbucium, simțeam că nu trăiesc viața mea și nu la aceasta am visat. Era o altă Svetlana, care doar visa să ajungă cea de acum. M-am schimbat enorm, sunt mult mai încrezută în mine, mai puternică, mai decisă, îmi trăiesc viața la maximă intensitate, sunt o femeie care, în sfârșit, a învățat să trăiască cu inima și nu cum îi dictează principiile sau regulile vieții, la fel impuse de oameni.
PRIETENIILE sau de ce unii oamenii vin
și se duc ca și cum nici nu au fost
Nu prea cred în prietenii, am fost trădată de multe ori de „prieteni”, așa că deja nu îmi mai fac iluzii că prieteniile adevărate există. Oricine poate trăda atunci când nu mai are nevoie de tine.
GELOZIA care ne macină uneori
Sunt geloasă, sincer, lucru pe care îl simte des omul meu drag. Nu cred că poți fi indiferent atunci când iubești, dar nici nu sunt femeia care vine cu scandaluri sau scene de gelozie. Atât timp cât persoana dragă îmi repetă zilnic că sufletul și inima lui e plină de mine, e suficient ca să uit și de gelozie.
VISUL DE FERICIRE
Visul de fericire e realitatea pe care o trăim cu inima, ambii cu ochii închiși, făcând abstracție de toată omenirea. Visul de fericire e când ne trage de urechi Lia, de dimineață, și ne amintește că a venit pe lume ca să ne unească pe vecie. Visul de fericire e când îmi șoptește băiatul meu la ureche: „Mama, cât de frumoasă eşti!”. Visul de fericire e când mă strigă dimineața mama la ceai. Visele de fericire le trăim zi de zi cu ochii deschiși alături de cei dragi.
