Photo & Retouch by Nadia Kuzmina
ROZA VÂNTURILOR
M-am născut într-o familie de profesori. Pe la finele anilor ’80. Sfânta (sau poate nu?... pentru unii) Perestroikă m-a întâmpinat într-o sărăcie concretă. Nu îmi vedeam mama cu lunile pentru că lua drumul străinătăților să supraviețuim. Eu îmi făceam lecțiile la lumina lumânării. Caietele – tatuate nemilos cu picături de ceară. Energie electrică primeam cu porția ca-n dieta Keto. Coca-Cola sau alte deserturi imperialiste le vedeam doar la Crăciun sau Paște, sau ziua mea de naștere, poate. Muream după croasanții cu ciocolată. Acum am o manie pentru ei. Pâinea cu apă și zahăr era un adevărat hype. Pe Crucea mea, nu știu dacă acum aș încerca să pap așa ceva.
Dacă aveam norocul să stăm în întuneric de la 17 până la 19, eram mai vivace și îmi făceam temele. Dacă de la 19 la 21, era moartea căprioarei. Adormeam buștean. Minora de mine, se scula pe la 5 dimineața ca să-și facă temele.
„Da nu na…” am înjurat eu prin adolescență. Eu așa viață nu vreau. Perspectivele de viitor erau în comă de grad infinit. Salariul de profesori al părinților mei era sinonimul umilinței supreme în Respublica (cu s) Moldova. Aveam o singură soluție: să învăț bine dacă vreau să am bani și să nu-mi refuz nimic.
Și am învățat bine. Chiar foarte bine. În 2010 am fost desemnată ca fiind unul dintre cei mai buni studenți din țară. Au venit peste capul meu cam 12.000 de lei. I-am cheltuit pe călătorii.
Peste tot unde vedeam că se fac bani din muncă intelectuală, mă băgam fără rețineri. Primul meu salariu l-am lăsat la Mall. Mi-am luat țoale de vreo mie de lei. Eram tare trendy. Și mândră.
Mie îmi place luxul, opulența, tot ce e scump și de calitate, tot ce e frumos, tot ce e mai bun și mai de preț. Pentru că, de ce nu? De ce să aibă cineva un iaht, să zicem, și eu – nu? Eu îmi construiesc viața așa cum îmi place mie, fără a-mi refuza vreo plăcere. Ca să-mi satisfac poftele, muncesc. Mult. Nu am altă soluție. Adică, ok, sunt și alte soluții, dacă vă referiți la activități sugative sau vreo cuplare strategică, doar că eu prefer să mă chinui singură. Și nu judec lumea care apelează la asemenea soluții. E și ăsta un talent. Cum spunea Iisus celor care îi criticau pe preoți: „Voi nu fiți ca ei”. Deci, dacă vă deranjează persoanele care-i dau cu acadeaua, voi nu fiți ca ele. Simplu.
Ok, cu lucrurile materiale poate am făcut ordine. Cum rămâne însă cu viața privată? În cazul meu schema e simplă. Și aici confortul trebuie să fie, în primul rând, de partea mea. No! Nu că aș fi cu ifose de prințesită virgină și alintată. Nu. Totul e obiectiv și corect. Când un cetățean are tendința de-a se cupla cu mine, îi spun foarte clar: viața mea e fantastică și fără tine în ea. Dacă te decizi, totuși, să formăm un cuplu, cu mare drag, dar fă-mi destinul și mai frumos decât îl pot face singură. Nu mă refer la partea materială (în viziunea mea, bărbatul trebuie să câștige mai mult decât o femeie, măcar cu 10 lei, iar femeiușca – să aibă suficienți bani încât să poată trăi și fără el, în caz că scumpul soțior sau iubit are tendințe de… chidăneală), dar la sprijinul moral, spiritual, psihic. Eu iubesc un bărbat atunci când nu am întrebări la el. Eu trebuie să mă relaxez într-o relație, din toate punctele de vedere.
Nu am cerințe mari, am cerințe corecte și adaptate standardelor mele de viață. Pentru că știu ce vreau, ce caut. Dacă și nu știu, este Dumnezeu. Dintre noi toți, nu știu cum se primește că El e Cel mai deștept. Amin.