De mult n-am mai avut un an în care să nu ies din Moldova. Nu aș fi eu neapărat un mare călător, din contra, îmi place să stau acasă, dar nici chiar atât de mult încât să refuz invitațiile la festivaluri din România sau din străinătate. Anul nu trecea fără să avem mai multe călătorii, soția mea fiind scriitor, astfel că mergeam împreună atunci când era invitat unul dintre noi. În 2019 am avut foarte multe evenimente și călătorii, iar acum, după cum știți, a venit seceta. Deși mi-a fost reeditat un roman, a trebuit să mă mulțumesc doar cu lansări online.
Aproape că e mai rău ca în timpul lui Voronin, când am scris în revista Stare de Urgență textul Fratele meu trimis în Pula de Voronin. Este vorba, desigur, de orașul din Croația – Pula, unde Mihai a mers de sărbătorile pascale în 2009, pentru că cetățenii români n-au avut voie să intre o perioadă în Moldova. Pe atunci cetățenii moldoveni nu aveau pașapoarte biometrice, era complicat să obții o viză în Europa, dar, cu efort, mai puteai pleca. Covidul însă ne-a închis acum granițele. Ne-a izolat ca stat. Nimeni nu vrea turiști dintr-o țară unde covidul e la propriu pe val. Acum, spre deosebire de 2009, fiind cetățean moldovean, nici în Pula nu te mai duci.
Probabil că știți bancul în care un cadavru se plimbă prin cimitir și e foarte mirat că paznicul nu se sperie și nu-l bagă în seamă. Când însă vrea să sară gardul, paznicul îi arde o lopată pe spate zicându-i: râdem, glumim, dar în incintă. Cam așa facem și noi acum, dacă nu vrem complicații: ne plimbăm, dar prin incintă, nu trecem granița.
Păsări din Antonești
Cel mai des anul ăsta am mers la Antonești. E firesc, acolo am copilărit, acolo e mama. Dar dacă m-am întors din Antonești singur în martie, cu microbuzul de Bender până la Căușeni și de acolo luând alt microbuz spre Chișinău, după izbucnirea pandemiei am mers doar cu prietenii cu mașina: cu Sandu sau cu vară-mea, Svetlana. Da, în perioada asta se simte mult lipsa unei mașini, când o călătorie cu autobuzul nu pare prea sigură.
La Antoneși am stat mai mult prin curte și pe la iaz, pândind păsări. Am observat că multă lume acum se interesează de ornitologie, probabil oamenii invidiază libertatea păsărilor. Șoimi, rândunele câte vrei, prigorii, granguri, cucuvele, berze, privighetori etc. – Antoneștiul are multe păsări pe care le poți vedea, dacă ai răbdare să stai la pândă. Iar ultima oară când am fost la Antonești am făcut câteva poze cu prigorii și cu un cârd mare de pelicani, care a traversat satul și a mers undeva spre soare.
În Antonești sunt două iazuri chiar în sat și mai multe pe lângă. În parcul din centru cred că e primul monument din Moldova făcut în memoria celor care au murit în timpul foametei din 47. Avem și o biserică frumoasă, construită în secolul XIX, cu hramul de Sfântul Nicolae. De asemenea, există și o biserică nouă baptistă, foarte mare. În centrul satului, o echipă de voluntari muncește deja de vreun an la reamenajarea unui parc de sălcii. Rezultatele deja se văd.
E un pic ciudat că mama stă pe strada cu numele tatălui meu, Alexei Vakulovski. Dacă consilierii locali au schimbat numele străzii, fostul primar a pus pietriș pe jumătate de stradă, acolo unde locuiește el, nu și în cealaltă parte, unde a trăit tata. În fine, fiecare cu drumul lui, deși e bizar să lași drumul cu gropi și glod exact în porțiunea unde a trăit omul al cărui nume l-a luat strada.
Foarte aproape de Antonești e celebra vinărie Purcari, unde mulți antoneni lucrează. Dar antonenii sunt mândri, spun că vinul de Antonești e mai bun decât cel de la vinărie. Nu departe e și plaja de la Nistru, din satul Răscăieți.
Sport extrem / Plaja de la Răscăieți
Am suferit cu toții (sau aproape toți) anul ăsta că nu am ajuns la mare. Mulți chișinăuieni au mers la plaja de la Vadul lui Vodă, dar chiar și în reportaje oamenii se certau, căci înghesuiala era prea mare.
Verișoara Svetlana m-a dus însă la plaja din satul Răscăieți, aproape de Antonești, unde totul mi s-a părut minunat. Plaja și intrarea în apă sunt cu nisip, priveliștea cu pădure din față – extraordinară, iar copacii de lângă plajă fac umbră, dacă te saturi de soare.
Am fost de câteva ori aici, în general era aerisit, distanța era păstrată (lucru plăcut nu doar în pandemie). Doar ultima oară a fost mai aglomerat, firesc pentru sărbătorile sfârșitului de august.
Locul e curat, lângă plajă sunt amenajate mese și grătar, e un teren de volei, unii oameni vin aici să se odihnească, nu neapărat să înoate. Nu zic că m-a impresionat, dar ultima oară când am fost, era acolo și un Jet Ski.
Totuși cel mai mult m-au impresionat copiii și adolescenții din Răscăieți: așa ceva vezi doar în filme! Nu doar că înoată foarte bine, fără să aibă treabă cu curentul, dar se cațără foarte sus în copaci, de la înălțimea blocurilor, de unde sar în apă. Sau își amenajează scâncioabe, de ți se face frică atunci când îi vezi. Eu zic că dacă Naționala Moldovei caută tineri pentru înot și sărituri în apă, la Răscăieți cu siguranță ar găsi mai mulți. Asta dacă mai interesează pe cineva sportul în țara asta.
Agroturism cu pușca: Dănceni-Nimoreni
Pe la mijlocul lui august, au apărut pe net și în câteva reportaje imagini cu pelicanii de la lacurile din Dănceni-Nimoreni. Verișoara Svetlana ne-a întrebat dacă nu vrem să mergem să-i vedem, mai ales că oamenii spuneau că nu au mai văzut așa ceva prin zonă.
Am mers până la lacul din Nimoreni, dar nu era nici un pelican. Un băiat cu motocicleta a oprit și ne-a întrebat ce vrem. Ce să vrem, să vedem pelicanii. Ne-a spus că el se ocupă de biletele pentru pescuit și că pelicanii sunt la lacurile din Dănceni, dar că imediat trebuie să apară.
Și au apărut la orizont, însoțiți cu bubuituri din toate părțile. Băiatul a spus că arendașii lacurilor și angajații împușcă în aer ca să sperie pelicanii, că ar mânca prea mult pește. Lacul din Nimoreni părea oricum plin de pește, pe la mal se mai vedea din trei în trei metri câte unul mort, probabil din cauza căldurii.
A urmat o scenă groaznică. Pelicanii au zburat deasupra lacului speriați, au mers mai departe. Și de acolo s-au auzit împușcături. S-au întors, iar împușcături. Câțiva pelicani mai mici s-au rătăcit și zburau speriați, dar nici nu puteau coborî pe apă din cauza fricii. Ei vor avea un zbor lung și periculos, dar oamenii nu vor să împartă peștii cu nimeni, de parcă mamele lor i-au născut într-o cadă plină de pește.
Am întrebat-o pe Silvia Ursul, vicepreședinte SPPN, ce părere are despre această practică, la care sunt supuși pelicanii. Mi-a zis că legea nu le interzice arendașilor să împuște ca să sperie păsările incluse în Cartea Roșie. Mi se pare o scăpare gravă. Ca să nu mai zic că prezența pelicanilor ar putea fi exploatată: dacă ar reveni an de an, la Nimoreni s-ar putea face cabane pentru fotografi și jurnaliști în jurul iazurilor, zona ar avea numai de câștigat, mai ales că-i foarte aproape de Chișinău.
Dar așa e ospitalitatea moldoveanului: cu pușca în mână. A fost și o știre cu un pelican împușcat în raionul Leova. Nu am văzut însă o știre că braconierul ar fi fost arestat pentru că a ucis o pasăre din Cartea Roșie.
În schimb, la Nimoreni am întâlnit și altă pasăre rară: poetul Victor Țvetov. Nici el nu se simțea prea confortabil din cauza consătenilor cu puști. Dar oare acești pușcași n-ar trebui liniștiți că tulbură liniștea în sat? Iazul din Nimoreni e chiar lângă biserică, nu e tocmai în pustietate.
În fine, de multe ori ai impresia că din cauza pandemiei moldovenii au rămas nu doar închiși între granițe, dar și nesupravegheați, deși ar cam trebui.
PS: Și o altă curiozitate: nu am văzut nici un om cu mască la sat. E adevărat n-am ajuns la magazine sau la biserică, unde mama mi-a spus că oamenii au măști. Deși bolnavi sunt peste tot, unii continuă să spună că: la noi nu se poartă mască sau, ca un vecin supărat: fac ceva pe ea de pandemie.
