Interviu de Alexandru Vakulovski
Autor foto: Mitoș Micleușanu
Pe Mitoș Micleușanu am impresia că-l știu din copilărie, deși l-am întâlnit prima oară cred că prin 2000. Totdeauna face ceva, nu stă locului: îl vezi cu aparatul foto sau cu camera video la București, unde s-a stabilit, sau la Chișinău, unde a făcut liceul și unde îi place să revină, în drum spre satul unde a copilărit – Micleușeni. E scriitor, pictor, om de radio, muzician și a fost la viața lui de toate: de la regizor, sticlar, la prezentator TV (Avem di tăte!). E plin de povești bizare, pe care de fiecare dată ți le povestește altfel. Știți și voi: dacă n-ați auzit de Mitoș (păcat!), sigur ați auzit de proiectul Planeta Moldova, pe care l-a realizat împreună cu vărul său, Florin Braghiș.
Mitoș, ești un artist pluridisciplinar (după cum ai fost catalogat la ultima ta expoziție): scriitor, muzician, artist plastic, om de radio și TV, dar dacă trebuie – și fotograf, și actor, și multe-multe altele. Cum se împacă atâția artiști într-un singur om?
Complicată poveste. Sunt două aspecte, un fel de nesaț legat de cunoaștere, în conflict cu limitele, obligațiile, constrângerile și nemulțumirea de sine. O plictiseală paradoxală de orice fel de repetiție/repetare de sine. Un fel de silă de mine, oarecum ironică. Te uiți în oglindă și te întrebi: „Ce mai livrezi și azi ca să justifici consumul de aer și celelalte?” Ironia asta dispare cu timpul, dar întrebarea rămâne și e tot mai bolduită. Cred că noi doar prin ceilalți putem destrăma rutina legată de coexistența noastră cu sinele. Dar nu prin ceilalți ca unelte sau ca oglinzi, cum trăiesc narcisicii. Prin ceilalți ca sens și dăruire, ca rezonanță empatică, prin compasiune. Restul e deșert. Iar la capitolul: „mai mulți artiști într-un singur om”... e o mare libertate, ca și cum ai trăi mai multe vieți paralele. Iar vârsta devine irelevantă, cifra aia... Însă libertatea asta e dificilă, vine la pachet cu vinovăție, migrene, dubii, idei morbide, coșmaruri, sfâșieri personale, ură de sine și desigur o mare responsabilitate.
De când te știu, când ne vedem, îmi spui ce mai coci. Ce proiect coci acum?
Ohoooo, mă întreb oare cum am putea înverzi la loc niște proiecte. Știi, se pierde naivitatea și prospețimea, cresc pretențiile, perfecționismul... și ajungi să falsifici... candoarea de exemplu, fiindcă nu mai ai demult candoare. Sau naivitatea, dar fără ele știi că viața este doar o serie de automatisme, să zicem, de asta ajungem să ne specializăm într-o chinuială perpetuă, masochistă, producem o emoție cu atât mai sofisticată cu cât noi suntem tot mai puțin capabili de emoție. Iar noi încă mai îndrăznim să vorbim despre autenticitate? Și dacă autenticitatea înseamnă: a trăi în special pentru ceilalți, a da tot, a fi aici sau acolo pentru oameni? Sună patetic, nu-i așa? Asta pentru că avem „vanitatea raționamentului rece”. Dar dacă tot ce zic este idealism sau fantasmă populist-utopică, atunci despre ce autenticitate mai putem vorbi? Rămâne sfâșierea și acțiunea. E un paradox, nu vrei să suferi, dar viața fără suferință e ca somnul fără vise. Iar despre proiecte, sănătate să fie și se vor închega și proiectele.
Probabil cei mai mulți au auzit de tine odată cu proiectul Planeta Moldova. Plecarea lui Florin din București v-a făcut să închideți Planeta sau există și alte motive?
Noi nici n-am deschis-o, nici n-am închis-o. E o parte din noi. Cum am mai spus și cu alte ocazii, Planeta n-a fost un plan, a fost un mod de descărcare, un mod de a scăpa de depresie, de deznădejde, de nonsens. Oamenii, știi cum sunt, vin cu sfaturi, dom-le: continuați, e păcat, tre să vă folosiți de imaginea aia, fiindcă ați creat o mișcare, a fost un boom, tre să fii călare pe boom etc., etc. Dar oamenii nu înțeleg când le spui din nou și din nou: nu mă interesează imaginea asta sau aia, imaginea mă gâtuie, nu mă lasă să respir, vreau să mă pot plimba liber, fără să fiu gâtuit de „operele” mele absurde. Eu nu mă citesc și nu mă ascult pe mine, fiindcă mereu găsesc ceva inadecvat, patetic, gratuit sau aberant și mă apucă vinovăția. Și nici nu mai pot „repara”. Mișcarea înseamnă schimbare, nu de la an la an, de la zi la zi. Iar să-ți dezvolți o imagine, s-o întreții, s-o repeți, s-o expui din nou și din nou, aia nu e viață, e narcisism, masturbare în oglindă, iar apoi depresie și singurătate. Da, toate anesteziate (în cel mai bun caz) cu bani, relații, succes. Chestii care îți dau o vreme senzația de utilitate. Iar apoi ce? Marele sevraj? Cu atât mai mare cu cât tu ai fost o imagine, toată viața, nu ai fost tu. De asta, cred că de multe ori curajul nu e să clădești ceva cu perseverență, ci să abandonezi sau să lași altora ce ai clădit, tocmai când îți este mai drag sau când produce mai mult. Vezi, ce apropiate par uneori prostia și curajul? Dar asta e o temă fundamentală, cum să nu ajungi robul propriului stil, propriei mișcări, imagini etc.
Am auzit o poveste, să-mi confirmi te rog dacă e adevărată sau nu. Ați mers cu Cosmin Perța în pădure să îngropați cartea ta obiect „Un milion de morți”? De ce?
Ne-am gândit la o „procesiune de lansare” a cărții obiect „Un milion de morți” apărută în 2012 la editura Tracus Arte. Planul era simplu, să mergem un grup de poeți și prozatori, în liniște, până undeva în delta Văcărești, unde am fi pregătit din timp o groapă nu prea mare, în care urma să îngropăm vreo zece cărți, într-o cutie. Cartea conține exact un milion de sicrie foarte mici, atât. N-am mai făcut lansarea... cred că astea sunt și cele mai bune lansări, nerealizate... cărțile neîngropate... plus că acum am o relație marcată și de superstiție, ca să zic așa, cu această carte obiect... în contextul pandemiei.
Te-ai născut în Crimeea, în Bahcisarai. Acest lucru te face să urmărești mai atent ce se întâmplă acolo sau locurile nu-ți infuențează ceea ce faci?
Desigur, am o relație de suflet și cu Crimeea și cu Ucraina, plus că mama mea are origini ucrainene și poloneze. Și evident că nu mi-a plăcut deloc felul în care au tratat rușii chestiunile legate de Crimeea și Ucraina. Rușii nu pot ieși nicicum din cercul ăsta vicios al politicilor sado-masochiste pe care le duc, cu tot cu argumentele lor strategice etc. De fapt, ei își dau cu stângu-n dreptu’ mereu, deja tradițional. Fiecare „pas strategic” pe care îl fac ei (argumentând desigur că se comportă astfel din cauza „inelului NATO” care se tot strânge în jurul lor) îi costă de fiecare dată mai scump decât avantajele pe care le câștigă. Rusia ajunge sistematic pe butuci, economic și social, fiindcă intelighenția lor decapitată în trecut, iar apoi ținută în furci, nici astăzi nu e ascultată, de opoziție nu mai spun, iar cei care iau decizii, desigur, sunt butucănoși și nu pot ieși din ecuația unei politici de ciocan, bazată pe paranoia și propagandă internă anti-europeană etc.
Să vedem acum ce anume se va mai schimba, pornind de la destabilizarea globală generală, cauzată de virus, dar sincer, cred că trebuie să mai treacă o generație (ce clișeu deja) ca să vedem niște schimbări de mentalitate în aparat. Cumva, cât n-ar părea de straniu, îmi este milă de ruși, fiindcă ei nu sunt oameni răi, dar mândria lor exacerbată și aroganța care imediat țâșnește când e vorba de politicile lor greșite, mă face să cred că este unul dintre cele mai spălate pe creier popoare. Oricum, tema e vastă, fiindcă așa ne putem „agăța” de orice imperiu ca să-i deconstruim infrastructura bazată pe minciună sau abuz.
Familia ta locuia, din câte știu, la Micleușeni. E ceva fantastic să ai satul tău, să te cheme Micleușanu și să stai în Micleușeni. Ce v-a făcut să vă mutați cu toții în România?
Da, asta e ca o poveste, la propriu. O legendă vie, un sat de pe la 1400, cu o fântână de piatră undeva pe deal, după stână, lângă pădure. Fântână, evident, de pe timpul lui Ștefan. Dacă nu cumva, chiar de el săpată... Ironic sau nu, chestiunile astea magice se întâlnesc tot mai rar. E o poezie asta, de fapt. O poezie care... nu știu cum să zic, stoarce lacrimi, e o tristețe, dar și o bucurie, legată de faptul că totul trece, tineretul pleacă, sărăcia devine „normă”, totul e amprentat de un fel de „euforie” semi-alcoolizată. Noi am crescut într-un spațiu traumatizat și ne-am obișnuit cu aceste traume, nici nu ne mai simțim vii fără ele, e ca un sindrom Stockholm, pe care îl negăm iritați și ne tot revoltăm, sistematic, fiindcă trăim într-o capcană a propriilor frustrări, tensiuni și decepții. Și tot ele, aceste frustrări și tensiuni, ne-au devenit un fel de trambuline și motoare de acțiune, în activitățile noastre, indiferent de domeniu.
Iar cu familia... eu am ajuns primul în România, în 1990, iar apoi, pentru că eram departe unii de alții, mă refer la părinți și la fratele meu, am optat pentru varianta de ne muta mai aproape, mai ales că părinții au înaintat în vârstă și... asta e situația.
Foarte mulți basarabeni nu vor să se integreze în România, chiar dacă vor să locuiască acolo. Ei se văd doar cu basarabeni, se comportă ca niște sectanți. Cum explici acest lucru?
Atitudinea asta e o formă primitivă de apărare, desigur, pornind și de la propaganda anti-românească, alimentată de ruși sau pro-ruși, nu mai vorbesc de prejudecățile și aberațiile legate de români. E atât de limpede că „stilul rusesc” de a trăi și de a înțelege viața s-a autoproclamat de-a lungul vremii drept unul direct și fără lamentații. Ba chiar s-a dezvoltat și o mândrie masochistă, cum putem decoda și din titlul celebrului film „Moscova nu crede în lacrimi”. Ce este asta dacă nu masochism pur? Desigur, cu pretenție de putere sau rezistență. Dar când ajungem la preț, nu mai găsim argumente, fiindcă dăm de vieți distruse, în masă, dăm de lipsa elementară de toleranță și afecțiune. Totul este reprimat, ținut în frâu și macerat în alcool. Cum e și vechea paradigmă absurdă: „Copilul trebuie să-l iubești, dar el nu trebuie să știe”. De ce? Fiindcă atunci când trăiești mereu sub o lamă de topor care mereu te poate amputa de la famila ta, când trăiești cu frica în sân, cu gândul că îi poți pierde în orice moment pe cei apropiați și poți pierde totul, nu te mai poți atașa cu adevărat de nimeni și de nimic. Findcă nu vrei să suferi ca un câine, din nou și din nou. E ca un iad emoțional sistematizat. După ani și ani, de teroare combinată cu sfâșieri interioare, acest mod „rusesc” de a fi, devine o „normalitate”. Iar apoi e canonizat. De asta ziceam de sindromul Stockholm, de masochism și de milă. De asta „Moscova nu crede în lacrimi”, fiindcă (de fapt) Moscova plânge în taină, să nu vadă și să nu audă nimeni. În hohote, umezind saltea după saltea. Iar dacă nu plânge, atunci somatizează și face „cancer”. L-am pus în ghilimele, ca pe o metaforă a disfuncțiilor sociale profunde. În fine, e poveste complicată.
Îți plac lucrurile periculoase. Îmi povesteai cred că atunci când ne-am văzut ultima oară, cum poliția ți-a confiscat aparatul foto, te-au ținut închis și te bănuiau că ai fi spion, pentru că ai intrat într-o fabrică sau așa ceva... Ți-ai recuperat aparatul, ai scăpat de acuzația de spionaj?
Da, dependența de adrenalină. Nu mai povestesc de unde vine, cred că e clar din răspunsurile la întrebările precedente. Dar... în buletinul meu locul de naștere e Ucraina, desigur, iar atunci când am escaladat un furnal la o centrală termoelectrică foarte serioasă de la marginea Bucureștiului, exact în perioada aia Maidanul era în flăcări, rușii demaraseră demența în Ucraina, în fine... M-a reperat paza, au chemat poliția, iar poliția a chemat securitatea, fiindcă au văzut Ucraina în buletin. Ce să zic, a fost palpitant, un fel de investigație și interogatoriu mai lights așa, vreo cinci ore în total, până noaptea, dar m-au lăsat în pace fiindcă le-am arătat blogurile și site-urile cu lucrări, din toate sferele, de la fotografie sau pictură la muzică, scenete și scurt-metraje... Ei bine, de atunci nu prea mai escaladez furnale. Am și eu o vârstă (râde). Da... iar mai târziu am aflat că Planeta Moldova e preferată de secția de poliție unde am ajuns atunci.
Știu că frecventai cenaclul lui Marin Mincu din București, din vechiul sediu al Muzeului Literaturii. Cine te-a mai influențat / ajutat să devii scriitor?
Ruxandra Cesereanu a fost cea care mi-a făcut cunoștință cu Marin Mincu, după ce i-am arătat niște proze demente, de la sertar. S-a întâmplat la Cluj, prin 2000, dacă nu mă înșel. Așa mi-a apărut și prima carte de proză, Organismecanisme. Primul pas. Ce vremuri...
Mulțumesc și de-abia aștept să ne revedem la Chișinău sau la București!
