De ce plâng femeile…

Nouă, femeilor, ni se face urât. Câteodată. După anumite etape ale vieţii. Tare urât ni se face… De regulă, asta se întâmplă când nu se mai întâmplă nimic. Nimic în relaţie. Când dispare uimirea. Când nu mai iubim. Când ne pierdem în amoruri sau poveşti de familie consumate care nu duc nicăieri. În care parcă totul e pufos pentru ochii altora, dar e devastator de trist pentru voi doi. Trist şi gol. Ca un abis plin de beznă.

Între doi oameni care cândva au fremătat de pasiune şi dorinţe carnale, care s-au devorat unul pe celălalt ca doi înfometaţi, rămâne o dragoste de fraţi. O amintire despre o poveste care altădată a fost povestea lor preferaţă. Pentru care au luptat ca să o poată scrie. Dar care, într-o zi, nu s-a mai potrivit cu ei. Ea îl poate cuprinde şi poate plânge cu el pentru ce li se întâmplă, dar nu mai are nicio emoție din cele pe care trebuie să le aibă o femeie pentru un bărbat pe care l-ar iubi. Se simt liberi în ce spun, în ce fac, au şi nişte lucruri, poate şi niște copii, despre care pot sta de vorbă, dar nu îi mai furnică în stomac când se gândesc unul la altul. Şi, ce e mai grav, nu mai au acest timp pentru ei doi, nu mai vor acest timp, nu mai simt acest timp. Cum e să simţi pasiune cu un om cu care ai copilărit parcă?

De multe ori durerea domină raţiunea. Şi când te doare, faci prostii, laşi mintea să abereze şi îţi provoci şi mai multă durere. Durerea e încă o senzaţie pe care o confundăm cu dragostea. Dar oare dragostea înseamnă suferinţă? În toată treaba asta este şi o veste bună! Durerea ține exact cât o noapte lungă de nesomn. Dacă o scurtezi cu un somnifer, durează şi mai puţin…

Unii, din prea multe dezamăgiri care i-au pocnit în viaţă, una dupa alta, spun pe un ton savant şi uşor injectat de alcool, că dragostea nu există. Din cauza că se aşteaptă ca aceasta să însemne un sentiment veşnic, continuu, valabil pentru o singură relaţie, pe viaţă. S-ar putea să ne înşelăm. Iubirea există, e episodică, are serii mai lungi şi mai scurte, diverse forme şi rareori pleacă şi revine în aceeaşi relaţie. De regulă, retrăim sentimentul cu alţi parteneri, mai potriviţi pentru noi.

Apoi întoarcem pagina. Ce frumos scriem primele rânduri, le citeşti şi simţi cât de tremurânde sunt cuvintele.

Cât de bolnavi suntem de începuturi! Ne temem să nu ne dezamăgim din nou. Ne temem şi că şi asta va avea un sfârşit. Şi vrem să schimbăm ordinea lumii. Vrem să facem veşnică starea de linişte şi împăcare pe care, mai nou, după nişte cucuie, o numim fericire. Sigur vom reuşi. Dacă nu am crede în nemurire, lumea ar fi fost plină de haos...

Doi inşi, oricât de frumoşi şi carismatici ar fi, nu pot sta mult timp alături dacă nu i-ar lega un vis. Noi avem un vis?

Visul nu e despre inele din iarbă sau inele din aur. Visul e despre o construcţie pe care vreţi să o faceţi în doi. Şi procesul e lung de tot. Şi o viaţă în construcţie s-ar putea să arate fabulos. Dacă ai acceptat să pierzi definitiv o lume în care nu ai mai fost tu, fă aşa ca viaţa nouă pe care ai câştigat-o să fie mai bună. Fă aşa ca în această nouă viaţă să te aştepte cineva seară de seară, să alergi spre casă, să nu mai vrei să pleci din ea. Dragoste.

E devastator dacă între doi oameni care cândva au devorat unul pe celălalt ca doi înfometaţi, rămâne o dragoste de fraţi...

Nouă, femeilor, ni se face urât. Câteodată. Asta se întâmplă când nu se mai întâmplă nimic în relaţie...

Durerea ține exact cât o noapte lungă de nesomn. Dacă o scurtezi cu un somnifer, durează şi mai puţin…

De ce plâng, totuși, femeile?

Din iubire.

Din neiubire.

Pentru cã nu mai pot ca înainte.

Pentu cã nu mai pot rămâne.

Pentru cã nu pot pleca.

Pentru cã nu pot pãrãsi.

Din milã.

Pentru cã li-e fricã.

Pentru cã vor.

De singurãtatea în doi.

De gol.

De pustiu.

De noapte...