Text: Viorica Nagacevschi
Foto: arhiva personală
Nimic nu există fără dragoste...
Ioana Nicolaie este o cunoscută poetă și prozatoare din România, care și-a început cariera ca redactor la editurile Humanitas, Casa Radio, Polirom și Paralele 24. În prezent, este profesoară de literatură, predă scriere creativă și organizează ateliere de creativitate, acestea pe lângă multitudinea de alte activități cotidiene personale și profesionale pe care le îmbină perfect. De-a lungul anilor a publicat romane, volume de versuri și peste 10 cărți pentru copii. Opere care au câștigat numeroase premii literare, recunoscute atât național, cât și internațional. Este căsătorită cu Mircea Cărtărescu, unul dintre cei mai notorii scriitori români ai perioadei postcomuniste, publicând peste 30 de volume, traduse în 23 de limbi. Ioana consideră că: „Fără dragoste, sigur s-ar sfârși totul.”. Un interviu despre iubire, unul dintre cele mai frumoase sentimente, descoperit în toate formele sale... prin artă și nu numai.
Cu timpul, inteligența artificială devine o normalitate, iar înțelepciunea omenească devine mai puțină. Unde ar fi adevărul?
Tocmai am citit un interviu cu fizicianul Cristian Presură, despre inteligența artificială pe care el o consideră un instrument, nu un pericol. De ce? Pentru că nu este tocmai „inteligență”, ci o „mașină de învățare”. Reproduce lucruri pe care le învață de la oameni. În stadiul actual, generează multe răspunsuri greșite, tocmai pentru că nu are mecanisme inteligente de evaluare. Ce e limpede legat de ea? Va prelua o parte din slujbele oamenilor. Și, în zona artelor, va submina obiectele produse de oameni. Chiar acum, când vorbim, mare parte din muzică e făcută artificial. Și eu, și dvs. putem să „compunem”, folosindu-ne chiar de vocile noastre, instantaneu, melodii, într-o manieră sau în alta. Cu alte cuvinte, dacă nu se găsesc niște filtre de control, vom fi acoperiți de „artă” fabricată la tonă, nu la kilogram, prin simpla apăsare de buton. Cine va citi cărțile generate așa, n-am idee. Bănuiesc că nu oamenii.
Contrastele fac diferența. Când vezi ceva frumos neapărat se arată și ceva urât. Oare am putea crea frumosul pe o singură latură a lumii?
Eu cred în bine, adevăr, frumos ca valori tari, adică fundamentale pentru oameni. Firește că există mereu dihotomii, că partea de umbră e prezentă și ea, însă lumea, așa cum e ea azi - totuși funcțională, totuși cu grijă față de celălalt, cu preocupare pentru educație și pentru cultură – e o consecință a celor trei. Fă binele, crede în adevăr, prețuiește frumosul și totul va fi mai armonios măcar individual, dacă nu la nivel colectiv.
Poezia se naște din așteptări, din dragoste sau din neliniști?
Din toate trei și din multe altele. Eu sunt și profesoară, lucrez cu copii de toate vârstele, am ateliere de joacă și imaginație, țin cursuri de scriere creativă și coordonez un grup literar profesionist, format din tineri autori, numit Liternauții; tuturor le spun, la un moment dat, că poezia e esențial despre emoții și sentimente. Nimic original în asta, desigur. Și-apoi adaug că e importantă tehnica literară, că antrenamentul înseamnă multă lectură, că nimic substanțial nu se face fără efort. Cum nu poți construi o casă pornind de la acoperiș, nu poți scrie poezie valabilă fără să știi totul despre fundamente, despre temelii, despre pereții plini de strălucire.
Dacă sfârșim prin a ne naște și ne naștem prin a sfârși care ar fi rostul nostru într-o lume cu un cronometru bine definit?
Toată arta lumii, toate religiile, parte din filosofie și din științe se străduiesc să răspundă tocmai la întrebarea asta. Cine suntem? Ce-i cu noi pe lume? Ce e realitatea? Întrebări grele, fundamentale, de care mulți artiști poate nu se apropie, căci li se par prea frecventate. În ce mă privește, n-am disociat niciodată între subiecte tabu literar vorbind și subiecte dezirabile. Nu mă interesează ce mode domină, dacă scriu un roman despre un copil marginal, cum e Agustina, fetița născută pe moarte din „Pelinul negru”, o fac din necesitate interioară, nu pentru că e pe val subiectul. Dacă-mi recuperez biografia din comunism, ca-n „Tot înainte”, o fac din uimire că am trăit într-o distopie care a distrus vieți și care azi e parțial uitată. Dacă scriu, ca-n „Drumul spre Soare-Răsare”, despre ce se petrece în momentul părăsirii trupului biologic, o fac din datorie față de fratele meu Maxim Radu Niculai pe care l-am transformat în personaj, dar și din admirație față de o întreagă tradiție literară, plecând de la Ulise care ajunge-n lumea morților și până la Orhan Pamuk, să zicem, care dă glas până și unui cadavru în „Mă numesc Roșu”.
Dragostea e un sentiment, un viciu sau o condiție?
Aș zice că-i motorul lumii. Nimic nu există fără dragoste. Ea duce totul mai departe, ea e sentimentul cel mai puternic care ni se dă (mă gândesc la feluritele forme de dragoste, de la cea filială, până la cea erotică sau la cea față de aproapele tău). Fără dragoste, sigur s-ar sfârși totul.
Dacă ar fi curcubeul un cadru legal al culorilor pe pământ, ce culoare ar avea poezia Ioanei Nicolaie? De ce?
În ultimii ani am publicat puțină poezie; „Noctiluca”, cel mai recent volum de versuri al meu, a ieșit după zece ani față de precedentul, „Autoimun”. Sunt mai curând o autoare gravă, în poezie. Umor m-am străduit să am doar în unele cărți pentru copii, mai precis în cele semnate cu pseudonimul Robert Ersten, „Cum să spui te iubesc” și „Cum am supraviețuit clasei a VIII-a”. Și tot în cărțile pentru cei mici, în „Ferbonia” și „Vertijia” care-s din categoria SF-ului, am niște personaje cu părul curcubean. Sunt un băiat și o fată, de pe altă planetă, care se pricep la două lucruri în mod special: la chimie și la... năzăreli. Ce-s năzărelile? Răspunsul e în cărți.
În miezul lumii adevărul devine comoara de neprețuit, într-o poezie oamenii caută...
Ceva diferit. Fiecare cititor de poezie e, prin simpla alegere a acestui gen literar, configurat interior altfel. Îl interesează, pe de-o parte, emoțiile și sentimentele de care spuneam mai sus, deci are o înclinație naturală spre empatie, spre cunoaștere, spre creativitate. Iar dacă citește poezie contemporană, sigur are deja un eșafodaj cultural, probabil e el însuși poet sau critic literar. Poetul și neurologul Bogdan O. Popescu spunea la un moment dat că e bine pentru oricine să citească poezie scrisă azi. La început, n-o să-i placă, o să-l enerveze poate, dar încetul cu încetul, cu două, trei poeme zilnic, se poate produce un circuit neuronal care să-i ofere, în final, bucurie estetică. Fiindcă mintea noastră asta face în fața operei de artă: se bucură. Iar uneori emoția e atât de difuză și de puternică încât te ia pur și simplu prin surprindere.
Dacă am sădi cerul cu ierbile din asfalt, am putea oare străpunge Universul cu râvna unui fir verde și subțire?
E o imagine picturală întrebarea dvs. Mi-a amintit de două lucruri, fără legătură unele cu altele. Primul e din primii ani de liceu, adică din comunism, când eram duși cu clasa să curățăm ierburile care ieșeau prin bordurile sau crăpăturile aleilor din parc. Asta se întâmpla în orașul stațiune balneo-climaterică Sângeorz-Băi, unde m-am născut și pe care l-am transferat, schimbându-i numele, în romanele mele. Turiștii trebuiau să pășească pe asfalt neted, iar munca patriotică era la mare căutare. Al doilea e din cu totul alt registru, din filmul „Marțianul” mai precis. Scena în care răsare un cartof cultivat în pământul roșu al planetei Marte mi se pare puternică și simbolică. Sper să supraviețuim pe biata noastră planetă, s-o îngrijim, să sfârșim cu războaiele, să nu ne-o arunce în neant vreun psihopat planetar pus de semenii noștri la butoane.
Ce preferințe are Ioana Nicolaie în viață?
Încerc să mă descurc pe multe planuri, să țin în echilibru atât profesoratul, cât și proiectele literare, cât și Bibliotecile Melior, cât și invitațiile la festivaluri literare, cât și conferințele, și articolele, cât și viața viețuită de peste un sfert de veac alături de Mircea, soțul meu, și Gabriel, băiatul nostru, cât și Liternauții, tinerii scriitori cu care lucrez, cât și micile bucurii de felul unei flori, orhidee sau ghiocel, care începe să înflorească. Și, peste toate, mă lupt să am timp de scris, căci îmi doresc să mai aștern pe hârtie câteva romane.
