Foto: Mihail Turculeț
Make-up: Diana Borș
Cine nu are o provocare, să și-o găsească. E cea mai bună cale să crești. În apele limpezi nu naufragiezi, dar nici nu știi ce gust are victoria obținerii echilibrului și momentul aruncării ancorei. După furtună, paharul de șampanie se vrea băut cu zâmbet larg. Ea adoră asemenea momente. Puternică și hotărâtă, jurnalista ascunde în sufletul ei și mici „pete” care au devenit în timp cuvinte sincere cu ea și sincere cu tine!
Pare un intro nu tocmai ușor de asociat cu seninătatea continuă a Zinei Bivol... sau?
Hartă a femeii
Copilul cu nr. 5. Iubită și așteptată de părinții mei, chiar dacă exista riscul ca eu sau mama să nu mai fim. Îmi povestesc ai mei că bunica se uita cu milă la mama la cât de greu a dus sarcina cu mine. Nu am fost un copil bolnăvicios, dimpotrivă. Până la vârsta de șapte ani, când pe spatele meu și-au făcut apariția niște pete albe și nici nu știam despre atitudinea unui medic de oraș. Ușor, ușor își făceau loc în mai multe zone fotosensibile ale corpului, cum ar fi pe mâini, antebrațe, picioare și chiar pe ochi. Insulițele albe luau diverse forme și puteau deveni țări, continente. Așa s-a născut și una din primele mele poezii, „Sunt o hartă a femeii!”
Recunosc, pe la acea vârstă aveam mari emoții dacă mă voi mărita sau nu. Credeam că asta este cel mai important. Îmi judecam părinții și îi credeam vinovați de ceea ce mi se întâmplă. Totuși, ei au reușit să-mi insufle că sunt un copil deosebit, că Dumnezeu m-a însemnat și m-a înzestrat. Mai târziu, am început să mulțumesc, să mă rog și pur și simplu să-mi dau întrebări mai puține.
Deficitul de melanină predispune la Vitiligo, aceasta fiind o afecțiune autoimună manifestată prin decolorarea pielii. Am mers în copilărie la câțiva medici, am încercat metode tradiționale, iar acum, de ani buni nu mai fac nimic. Încerc să mă împrietenesc cu ele – cu insulele mele lăptoase și migratoare.
Mi-am croit în capul meu un tratament. Am înțeles că mintea are nevoie de liniște și mai puțini nervi. Sunt super energică și mereu fac loc de implicare și comunicare cu oamenii, ceea ce te consumă emoțional. Peste vreo 15 ani de la apariția primului semn de Vitiligo, tot mama a observat că unele pete albe sunt deja acoperite. Sper că, corpul meu revine la normalitate, ca în primii mei șapte ani de viață. Vreau să plece așa cum nu le-am văzut când au apărut.
Insulele din noi
Tata mereu a fost sever cu noi, chiar dacă uneori l-am prins cum plânge ca un copil. Am fost crescuți într-un sistem comunist, cu reguli și puțină libertate. Suntem cinci copii, trei băieți și două fete.
Fustele mele acopereau genunchii. Am început să le aleg anume pe ele și să le port din două motive – să-mi acopăr petele și să-i sporesc încrederea lui tata. Mai târziu, au devenit parte din stilul meu vestimentar. Așa am început să îndrăgesc ținutele anilor '60 - '70 și chiar să cotrobăiesc tot mai mult prin dulapurile bunicilor.
Din haine vechi, haine noi. Mai târziu mi-am creat pasiunea din a da o a doua viață ținutelor mai vechi. Pot număra pe degete de câte ori am purtat fuste scurte, probabil nu era despre mine. Dacă la început mă supăram pe insulele mici de pe corpul meu, ele mi-au dat o altfel de educație. Deși sunt zile când vreau să mă simt mai senzuală, și o fac neapărat, încercând să-mi găsesc acele ținute care să se identifice cu mine.
Acceptarea se înfăptuiește atunci când înțelegi cât ești de frumoasă așa cum ești, când te apreciezi și te mulțumești cu toate ale tale. În ultima perioadă mă simt mai sigură, mai femeie, mai iubită, mai copilă și mai matură totodată, probabil fiindcă mă influențează oamenii din jurul meu sau poate rolul de soție și de mamă m-a făcut și mai femeie. Toate se completează reciproc, iar eu dau voie ca toate momentele din viața mea să-și facă lucrul, să-mi modifice viziunile și mersul prin toate traseele pe care mi le pregătește viața. Fac loc provocărilor și nu fug de ele.
O ancoră – „Sincer cu tine”
Și m-am tot jucat de-a baba oarba cu acest Vitiligo, parcă încerca să mă pună în umbră, iar în rezultat mă motiva să mă arunc în valuri și să învăț să înot. M-a făcut să fiu azi cea mai bună versiunea a mea.
Podcastul „Sincer cu tine” s-a țesut de la sine inclusiv în jurul acestui joc de pot-nu pot, al ambiției mele de a mă provoca. Este despre sinceritatea cu mine și cu ceilalți. Este un test de psihologie pe care îl trec repetat prin invitații mei. Am visat să prezint acest podcast și să duc aceste discuții. Fiindcă mereu mi-au plăcut poveștile și destinele complexe. Am prins acest fir încă pe când realizam emisunea radio „Descoperim destine” și îmi place că continui să fac asta într-o formă mult mai actualizată și în format video.
Faptul că oamenii plâng, povestesc și râd cu mine este cea mai frumoasă emoție pe care o primesc de la invitații mei. Deja mergem spre al doilea an de #sincercutine, marca VIP magazin și vreau să mulțumesc Rodicăi Ciorănică și celor care cred în aceste interviuri și desprind de aici adevăruri.
Sinceră cu mine? Încerc să fiu, să spun oamenilor așa cum mi-aș dori ei să se deschidă cu mine. Nu toate se întâmplă reciproc, dar eu știu să ofer mult mai mult decât primesc.
Vulnerabilă și puternică. Niciodată nu mi-a fost rușine să ascund că nu pot, dimpotrivă unii puteau face glume când recunoșteam că nu pot anumite lucruri, dar cu mine e ușor, supărarea nu durează mult. Sunt mai mult o pacifistă. Azi încă învăț să tac uneori sau să fac din asta glume. Cert, că totul e posibil, depinde cât de mult vrei să faci un anumit lucru și cât timp lucrezi la asta.
În loc de punct
Dacă aș fi putut acum 15 ani să-mi dau un sfat, cred că mi-aș fi zis să fiu mai curajoasă. Eu nu am avut parte de oameni care să-mi deschidă ușile, a trebuit mereu să găsesc o cheie, o explicație și un argument atât pentru ei, cât și pentru mine. M-am supărat o dată pe mama că nu s-a dus peste hotare ca toate mamele să muncească, să am și eu o haină mai bună, dar azi le mulțumesc. Eu numai așa am putut fi ceea ce sunt azi. Mulțumesc pentru tot, alt cuvânt mai bun acum nu găsesc!
