REDeditorial
Avea ziua ceea de vineri un fel de dorință de a o zbughi undeva departe, fără telefon, fără Instagram și fără apeluri de tot felul. Mă sufocam, ceva în pieptul meu făcea să pară îngustă lumea și eu căutam necuprinsul. Simțeam că nu mai am aer, deși afară era o minunată zi de vară prin care se plimba zâmbăreț un vântișor pașnic și ghiduș.
Unde vrei să mergem?, mă întrebă. Nu știu. Undeva spre Suceava. Sau spre Sibiu. Vreau peisaje desăvârșite, drumuri nesfârșite și popasuri la care nu ne-am gândit.
Ghini! Undeva la ieșirea din oraș am cunoscut un cuplu în etate, dar încă tânăr, un bărbat cu păr violet și o femeie ca o fetiță cu codiță pe o parte, care călătoreau relaxat spre Hamburg, într-un cabrio argintiu. „Așa vom fi și noi într-o zi”, mi-a spus Igor. În speranța că e încă foarte departe ziua ceea, am râs afrmativ, ca și cum încântată de ideea bătrâneții care te prinde într-o decapotabilă de lux savurând lumea și viața ca pe o pannacotta cu topping de căpșune proaspete…
Uhhh, ce mai fuge timpul. E ca într-o cursă din astea care se face de Ziua Independenței. Parcă a fost mai ieri, vă văzusem pe toți așa atleți pe rețelele de socializiare, iar astăzi v-ați aliniat din nou la start, enervant de slăbănogi, pentru încă o prestație instagramabilă. Așa că nu am nicio îndoială legată de repeziciunea cu care acea decaptabilă din viitor aleargă spre noi. Mi-am și pregătit poșeta de la Chanel, rujul roșu, ochelarii de soare supradimensionați, rochia trapez și batista pe care să o leg sub bărbie. Ciao, Moldova!
Stai că mai e până la asta. Deocamdată înnoptăm la Sighișoara, la vecinii lui Dracula. E tot ok. Nu s-a întâmplat nimic. Abia dimineață înțeleg ce vreau. O locație la care visez de vreo cinci ani și tot nu ajung. Știu că gazdă e un moldovean bogat și mi-e frică de aroganța lui pe care mi-o imaginez cu succes. Poate nu l-om întâlni! Mergem încolo! Vreau cea mai incredibilă priveliște care să mi se deschidă dimineața, iar eu, cu laptopul în față să scriu cel mai minunat text. Nu știu despre ce să fie. Poate despre cele mai frumoase vise. Poate despe minunile care vin neanunțate.
Totuși locația ne-a depășit imaginația. Ne-au fascinat Bucegii, ne-au furat cuvintele, iar omul pe care l-am întâlnit desculț pe vârful muntelui (milionarul moldovean care nu vrea să fie vedetă) ne-a ținut înmărmuriți în ascultarea poveștii lui ore în șir. „Când l-am întâlnit pe Dumnezeu aici, am simțit cum lacrimile îmi șiroiesc obrajii…”.
Asta era. O lumină confuză, magnetică, ne călăuzise încoace. Costantin avea să ne explice că pentru cei care ajung vreodată aici, la Amfiteatru, nimic nu mai e cum a fost. Lucrurile, minunile, oamenii, faptele, înțelegerea lor, lumina dintr-o dimensiune paralelă, îi transformă pentru totdeauna.
AGAIN and again and again… voi reveni aici. Din orice dimensiune a minții sau a sufetului meu. Îmi voi scoate de fiecare dată laptopul, îmi voi lăsa ochii să se scurgă peste munții inundați în ceață sau în lumină din fața mea, peste picioarele desculțe ale lui Constantin, peste chelnerul care îmi va aduce un vin de casă moldovenesc, iar eu voi scrie despre minunile pe care Dumnezeu ni le trimite zilnic în drumul nostru. Minunile pentru care avem ochi și urechi. Sunt dependentă deja de evadările din lumea aparențelor și ambalajelor perfecte către lumea în care sufletul nostru savurează cea mai frumoasă libertate posibilă…
Cu drag, Rodica Ciorãnicã