Autor: Ileana Rusu
(aproape roman)
- Ai o modalitate inedită de a suda sinergia emoțiilor și trăirilor... Oare cum ar fi să dormim o noapte împreună?
- Ar fi cea mai frumoasă noapte....
Și după o zi:
- Eu trăiesc cu senzația că ai început să mă minți...
- Îmi pare rău. Decol. Iar începi? Pe Instagram te-am blocat când m-ai enervat la culme!
Cât de enervată eram eu în zilele în care nu îmi scria măcar un short text! Un bună ziua, bebe, dor, te vreau și tot așa! Nu avea omul timp. Nu avea atunci când nu voia să îl caute. Și anume în acele intervale de timp dintre apus și răsărit intervenea rușinea. Starea dominată de unul dintre cele mai distructive sentimente – senzația de vină. În acest caz ce cere să pun semnul egalității între rușine, greșeală și senzația de vină, pentru că nu observ nicio diferență între ele și le trăiam la fel și generau același tic – pocnitul din degete.
Am avut aceeași percepție și vis-a-vis de fostul iubit, așa cum scriam cu două capitole în urmă. Și dacă în raport cu ex-ul respectiva emoție se manifesta atunci când îmi cerea bani și uita să mi-i întoarcă sau când turuia la adresa mea apelative din cele mai necenzurate și nejustificate (nu l-am înșelat niciodată!) răcnite noaptea pe la 00.00 în apartamentul plătit de mine, în cazul omului apelor situația era mai eterogenă.
Întrebări cu duiumul se opreau în capul meu doldora de păcate și dacă vă regăsiți cumva, o să vă rog să îmi spuneți dacă răspunsurile găsite sunt doare subiective.
Când greșim noi în aceste romane interzise, periculoase și, Oh! – atât de seducătoare? Unde se situează rușinea față de (sau pentru?) ei? Soțiile lor? Cum se afirmă senzația de vină?
Vă spun.
Atunci când începem să avem pretenții, să le cerem mai multă atenție, să ne plângem lor că ne e dor, să cerșim măcar un emoticon la monologul lung și interminabil;
Când le reproșăm că vin la noi și stau întinși în pat așteptând ca noi să ne excităm de la simpla lor prezență;
Când ne enervează că ne povestesc prea des despre defectele nevestelor, despre cât de geniali sunt copiii lor, despre ce șefi sau parteneri de afaceri aiurea au;
Atunci când îți aduc un simplu buchet de flori în timp ce unei foste amante (ți-a povestit chiar el!) i-a cumpărat trandafiri bordo, cu coada lungă și aproape fără spini. Au costat o avere și i-a livrat un curier direct în patul ei, iar tu îi spui (aiurea!) că el și fără flori e ușor de iubit;
Atunci când îl întrebi și te întrebi de ce nu coboară mai jos de sâni, dacă tot are buzele atât de moi și tu îi oferi cele mai inaccesibile plăceri de care nu are parte acasă;
Când te doare enorm de mult faptul că îți trimite poze cu bucate sofisticate preparate chiar de el la chefurile cu cumetrii și amicii pe care îi cunoaște de o viață și care nu încetează să îi laude aptitudinile culinare. Iar tu aștepți flămândă de iubire și full de suferința la care ai subscris benevol să te invite la o cafea ordinară într-un parc pe o bancă ferită de ochii lumii, după vreun monumentul vreunui rapsod;
Își e rușine când iese din casa plină de voi doi unde te-a întors cu spatele și a ejaculat respirând greu peste umerii tăi dezgoliți, și își pune gluga peste ochi, ca nu carecumva să îl recunoască vreun duh rău. Deh, e de o viață în acest oraș și îl știe multă lume. Rămâi lipită de ușa închisă și te gândești dacă mai revine sau pleacă acum și face pace cu soția.
- Nu cred că ea mă va ierta, dacă va afla.
- Dar va afla.
- De la cine? De la tine?
- Tu îi vei recunoaște.
Să scapi prin gura lui de senzația de vină și să îți potolești setea de răzbunare...
Să mă răzbun? Pe cine?...
(Va urma)
Sursa foto: google.com