Autor: Ileana Rusu

(aproape roman)

- Nu veni, nu am chef...
- Nu-mi tăia aripile atunci când vin la tine!
- Nu vreau să vii!
- Sunt la ușă.

Prima ceartă.  
Primele huiuri.
Primele remușcări.
Primele regrete.
Prima tăcere.
Prima gelozie.
Prima ruptură.
Prima după-amiază fără vorbe.
Și primul pește. Viu. L-a cumpărat de la nu știu care piață și în pofida faptului că i-am tot repetat că nu am stare, mi l-a trântit pe masă.

- Poate fac niște paste cu ton?

Și de ce alergam eu să îi prepar bucate? Îl serveam inițial pe el, așteptam să guste prima lingură și să îmi dea o notă. Aveam nevoie de laude, aprecieri, să îmi spună că sunt o bună gospodină și mă pricep nu doar la sex oral, la oftat de plăcere, la bancuri, la replici. Să simtă iubirea cu care mestecam în ceaun și să se umple de ea. Probabil, vechea școală de a fi femeie, cea în care ni s-a spus că drumul spre inima unui bărbat trece prin stomac s-a lipit prea tare de lingura vremii. Și niciun gel sau cărți de autori moderni despre cum să devii scorpie nu le poate spăla din creierul nostru. Și pentru că nicio șansă să mă invite la vreun prânz sau cină în oraș )dacă îl vede cineva?), nu-mi rămânea decât să ticsesc apartamentul cu diverse condimente. Iar bucătăria să o transform ori de câte ori venea el flâmând într-un meniu doar pentru doi, dintre care numai unul e consumator și achită pentru delicii cu scurta lui prezență.

 Nu îi datoram nimic. Dar i-am aruncat o privire și am citit de la câțiva metri că omul vrea pește. Prăjit. Cu măligă, brânză de oi, smântână. Și mujdei. Voi mai răbda cu pupatul. A servit vin (aveam o sticlă la frigider, îl țineam pentru friptură), iar eu mi-am strâns părul într-un moț și m-am apucat de curățat amfibia.

- Îți imaginezi cât de tare trebuie să îți fie drag de un bărbat, ca să te apuci de treaba asta?
- Exact la asta mă gândeam și eu.

Știți ce? Îmi era drag și de el, și să gătesc pentru el! Și întreaga epopee cu solzii lipicioși și coada care se mișca îmi părea cel mai simpatic lobby din povestea noastră de dragoste fiartă într-un abure consistent și full de baloane de săpun, și presurată cu prea mult piper. Și tăvălită prin făina păcatului și ceapă care, ulterior, urma să își lase amprenta pe tenul meu șters din cauza gândurilor multe.

- Exact așa îmi imaginam prânzul.
- E gustos?
- Foarte! Ai trecut testul.

Chî. Tac. La fel ca un pește. Și înghit. Bag în mine și măligă, și mujdei, și câte un os îmi scot pe ascuns de printre dinți.

- Știi cât de gustos gătesc eu?
- De unde să știu?
- Prietenii mei își ling degetele.

Bineînțeles că îl crezui. Mai târziu avea și să mă conving despre calitățile lui de bucătar. Nu, nu să gust din arta lui, dar să văd.

Martor la întregul bal al rătăcirii era buchetul de flori pus într-o vază și care, chiar și după mai bine de zece zile, era verde.

- Ai văzut că florile de la tine...
- Da, chiar dacă și frunzele sunt în apă. Eu observ tot, bebe.

Era deja acasă. Și eu la balcon, la o țigară, când mi-a venit de la el următorul mesaj:

- Te iubesc.

Ah, acest teiubesc! Era o reacție la grija mea pentru el? La refrenul în care răsunau zilnic expresiile ea nu are habar ce bărbat are, ești cel mai sexy, mai frumos, mai deștept blablabla? Sau la peștele pe care el l-a hăcuit, eu l-am curățat, prăjit și servit cu teamă să nu fi rămas crud pe alocuri?

Mai contează, atâta timp cât mi-a spus teiubesc?!

To be continued...

Foto: google.com