DOI
În cetatea în care ne iubeam,
ușile au început să vorbească una celeilalte:
„Ce frumoși sunt ei goi de egoism,
goi de cuvinte deșarte,
plini de flori îmbobocite
și miresme conturate pe sprâncene,
pe coapse, pe coloana gândurilor lor.”
Nu le auzeam, iubirea noastră, deși tăcută,
le transforma ecoul într-un cântec prelung.
Un Chopin adus de vânturi pline de sărutări.
Tu cuprindeai clepsidra corpului meu,
de goana timpului să o ferești,
să se oprească Pământul în loc.
Ferecai ușile, le puneai lacăte în gură.
Ele, supuse, întorceau lumina afară,
doar ca să se minuneze de cât de frumoși,
cât de frumoși suntem când seară de seară
ni se prind stele în palme,
dorințele să ni le mângâie în căușul iubirii.
În cetatea în care ne iubeam,
înălțată din nisip de vânturi cuminți,
cerul a coborât să ne invite la dans.
Și de aici începu vals.... eternul vals.