Text: Zina Bivol
Foto: Mihai Turculeţ
Ținute: Sisley
Locație: Teatrul Național „Mihai Eminescu”
E lider și domină fără efort în orice discuție. O definește puterea și confortul.
Nici lenea leilor, nici sensibilitatea prințeselor și nici frica gazelelor nu-i sunt străine.
Crede și în stele, dar mai mult în destin. Este îndeajuns să facă niște pași, o ghicești după urme. E suficient să articuleze două cuvinte și o recunoști – este Ea. Amprenta sa sunt buzele de culoarea rubinului si aroma gutuilor coapte, lăsată de rolul cu care a debutat cu ani în urmă – Janet, din memorabilul spectacol care a făcut istorie, „Horia”.
Pe mâna dreaptă poartă trei inele mari, o legătură specială cu cealaltă dimensiune, energia mamei sale. Are emoții, fiindcă iubește perfecțiunea în tot...
Tratează și descoperă Teatrul! Azi am avut onoarea să stăm la un ceai
Povestea mea de viață conține un fapt divers: doi ani am învățat în clasa întâi! Se întâmpla în orașul Taraclia (din zona Bugeacului) și, așa cum în familie am vorbit în două limbi (mama mea fiind de origine ucraineană), am fost dată la școala rusească. După primul an de studii, localitatea urbană își pierduse postura de centru raional, iar rușii și evreii într-un adevărat exod, doamne, ce personalități de elită – adevărate personaje spectaculoase – părăseau Taraclia, în urma cărui fapt școlile rusești s-au închis. Țin minte foarte bine când părinții m-au întrebat, mai mult în glumă, dacă mi-ar plăcea să studiez la Bender, la școala-internat de acolo. Totuși am rămas acasă, lângă părinți și frate, și am acceptat, cu lacrimi, ce-i drept, să învăț în școală moldovenească. Dar era imposibil să fiu promovată în clasa a doua – nu știam să vorbesc și, cu atât mai mult, să scriu în limba română. Am mers din nou în clasa întâi!
Dar trebuie să spun, că, de fapt, în familia noastră s-au respectat întotdeauna obârșia, datinile moldovenești, muzica românească, iar mai târziu, împreună cu fratele, urma să aducem de la Moscova zeci sau sute chiar de cutii de carton cu literatură românească. Parcă văd și acum discul cu celebra Maria Lătărețu pe copertă. În casă răsunau cântecele Mariei Tănase, romanțele Ioanei Radu la care tata, negreșit, lăcrima.
Mama a învățat și ea să vorbească românește. Se deslușea, desigur, accentul, mai cu seamă diftongii îi jucau festa, dar o făcea atât de frumos, elevat! Timp de 50 de ani, mama mea, Eugenia Constantinovna Deleva, a slujit școala cu dăruire și devotament. Stătea în fața elevilor în picioare. Mi-a predat și mie, fizica. Nu am văzut-o niciodată stând pe scaun – era mereu în picioare în fața discipolilor săi! A avut o pensie de 1000 de lei, dar nu s-a plâns niciodată. O profesoară de mare, mare vocație – Mama mea!
A fost și profesoara preferată a dramaturgului Dumitru Crudu, mai târziu, la Ungheni, în anii 80. Dudu adesea povestește cum, la sfârșitul lecțiilor, mama, în calitate de bonus, le recita o poezie sau o fabulă. Mereu a îmbinat armonios realul cu artistismul! Vai, dar cum o făcea! Stând la ore, „o mâncam din ochi”, o admiram ca un copil flămând care se uită la galantarul plin de prăjituri delicioase, la care nu îndrăznește nici măcar să viseze.
A decedat pe când montam „Maria Tănase. Aș muri, moartea nu-mi vine…” Parcă am cobit. Și moartea a venit. I-am dedicat spectacolul acesta, puținul pe care l-am putut face. La finele lui, când „din cer” se proiectează ploaia de petale roșii de trandafiri, resimt salutul ei de acolo, de departe, un salut plin de optimism, zâmbet și eleganță…
Când am ajuns să studiez la Moscova, mi-am luat lucrurile foarte în serios în ceea ce privește viitoarea profesie și, îndemnați de ilustrul nostru profesor Ion Ungureanu, care ne invita să ne opunem insalubrității numelor pe care le purtam – „un artist nu poate avea un nume schimonosit” (Pierdevară, să zicem, nu are cum să se numească Cherdevarenco!), a trebuit să-mi fac ordine în actele de identitate, să mă preschimb din Deleva în Deleu, numele de familie al bunicilor, contorsionat de politica rusească de guvernare. La Moscova acest lucru era posibil, la Chișinău – ba. Momentul potrivit trebuia folosit! Se întâmpla prin 1984, știam că la finele studiilor, peste un an, mă voi căsători – căci întra-colo mergeau lucrurile – și voi purta numele soțului. Dar, totuși, m-am ambiționat și am făcut pasul acesta, ca măcar câteva luni să port numele de familie corect – totodată aducând omagiu obârșiei mele.Și azi uneori iubesc să mi se spună așa, nu în zadar pe afișul spectacolului „Drept ca o linie” – în cadrul căruia am realizat ultimul meu rol, de până acum – rolul Mama - am ales să merg pe formula asta.
FRATELE VERSUS O LUME DEPRAVATĂ ȘI BOEMĂ
La părinți am fost doi copii, eu și fratele meu mai mare Alecu, cunoscutul regizor-documentarist Alecu Deleu, care a fost o adevărată tutelă de-a mea, pe de o parte, dar și de care eu am fost foarte atașată. La grădiniță s-a făcut chiar o excepție pentru mine și frecventam împreună cu el grupa mare. Cineva care vede fotografiile din acea vreme, neapărat remarcă un „bumb” de copilaș-fetiță care se ține scai de un băiat semeț alături de alți copii mai răsăriți.
Atunci când am plecat să învăț la Școala teatrală „B. V. Şciukin”, Alecu deja era la Moscova, la prestigioasa Universitate „Lomonosov”. Era un soi „de-al casei”, se ținea foarte sigur în imensa metropolă rusească, părea că controlează totul în jur. Avea și o duzină de prieteni, un anturaj compus în exclusivitate din caucazieni: gruzini, armeni, azerbaidjeni, ceceni. Toți - bărbați bine făcuți, impunători, tuciurii, oacheși, în trenciuri negre de piele până-n pământ – adevărați macho!
Când, aducându-mi bagajele, a văzut ce atmosferă domnește pe holurile căminului „Gnesin”, unde trebuia să fiu cazată alături de alți 23 de colegi, viitori actori, fratele meu a exclamat irascibil că nu mă lasă o clipă în acea lume depravată și boemă: cineva repeta vocalize, altcineva stătea tolănit, cu torsul gol și fuma, iar alții doi, un el și o ea, se sufocau în îmbrățișări voluptoase, după o vară lungă de despărțire, probabil. L-am convins să mă lase, dar grija aceea a lui m-a făcut întotdeauna să mă simt în siguranță. Până acum nu știu ce i-o și spus portarului de la recepție (sau ce i-o fi dat…), dar moșulică acela timp de 5 ani, ori de câte ori mă vedea, se ridica respectuos în picioare, zâmbea larg și îmi striga: „Privet Aliku-Olejke!”
În 75, când ne-am mutat la Căușeni, casa a fost transformată în grădiniță de copii. Am vizitat-o după o habă imensă de ani! Tare mult am mai plâns atunci! Am revăzut-o la o distanță de 40 de ani, cu același desen zugrăvit pe pereți, cu același parchet, îmi venea să îngenunchez și să sărut podeaua ceea, cum o face personajul cehovian Ranevskaia, când își ia rămas bun de la grădina de vișini care urmează să fie vândută. Văzând mașinile ce s-au oprit la poartă – eram cu niște jurnaliști de la televiziune - acei gospodari au ieșit în prag și, cu ochii mirați, se uitau la noi. M-au recunoscut din prima: „Sunteți Nelea? Sunteți artistă… ați copilărit aici, se pare.” Și acum, când suntem în preajmă tragem o fugă cu fratele Alecu sau cu fiul Ciprian în neuitata „noastră Taraclia”.
TATA, MAMA, INELE ȘI BUZE DE CULOAREA VIȘINEI COAPTE
Interesant este faptul, că actualmente lucrez în clădirea în care și-a făcut studiile tata. Zilnic parcurg pași pe urmele pașilor lui pe coridoarele blocului 1 al Academiei de Teatru, unde cândva își avuse sediul facultatea de Agronomie, al cărei student a fost. Zilnic trăiesc un exercițiu de admirație și simt brațul protector al lui. Cumsecădenia lui molcomă, inteligența, rafinamentul și urmele pașilor lui mă fac să mă simt demnă de părintele meu. Copleșită de o afecțiune tulburătoare față de el, păstrez în suflet amintirea mereu vie față de neuitatul meu Tată – Andrei Delev.
Chiar dacă părinții mei nu mai sunt în viață, am o legătură aparte cu ei. Sunt 5 ani de când au plecat într-o lume mai bună, dar amintirile rămân nestăvilite, ba mai mult, cu trecerea anilor răsar cu atâta lux de amănunte și se focusează atât de impetuos, de parcă toate s-au întâmplat ieri – ce miracol e și memoria omului, memoria afectivă care îți furnizează continuu un amalgam de nuanțe recognoscibile… Probabil, era necesară această trecere temeinică a timpului, cu bune și rele, pentru ca senzațiile, mirosurile, detaliile să ţâşnească, să răsară din memoria mea viscerală cu o mare claritate.
De imaginea lui tata eram acaparată când montam „Aici Moscova!”, un text foarte frumos, scris în formă de poem despre relația Svetlanei Allilueva și tatăl ei – Stalin. Am dedicat acea realizare memoriei tatălui meu, Andrei Delev, mulțumindu-i pentru că mi-a vegheat pașii, mai cu seamă în timpuri grele, că a fost lângă mine când eram nesigură și m-a convins că sunt deosebită.
Mă privești cu ochi mirați, Zina. Explic. Nu există similitudini între Tata și Stalin - în toate privințele tata a fost antipodul tiranului-călău, pe care nici o nouă interpretare nu-l poate absolvi de prestigiul malefic al propriilor crime. În schimb, relația lui Stalin cu fiică-sa, Svetlana Allilueva, mă duce mereu cu gândul la relația mea cu tata.
Adesea, în virtutea serviciului său, îl vedeam, ca și Svetlana, pe tatăl meu înconjurat de personaje din politica și administrația statului din perioada comunistă. În postura sa de prim-secretar raional de partid îi urmăream prezența prin tribunele oficiale salutând sau salutat fiind de demonstranții festivităților sau discutând cu muncitori, agricultori, țesătoare, mulgătoare… – oameni simpli, pentru care tata întotdeauna a purtat o atracție deosebită. Fiu de țăran, tata a fost omul „clasic”, de bun simț. O conștiință a datoriei de servici neclintită: inteligent, înțelept, onest, uman, echilibrat și fără excese de orice natură. A purtat o noblețe aparte în raport cu semenii, indiferent de condiția lor socială, a fost un posesor al unei memorii prodigioase, fenomenale a experiențelor prin care a trecut, al unui umor subtil, plin de rafinament, care îi completa alura nobilă și umană a unui om, despre care se spune, că „are sânge albastru”.
ADEVĂRUL, CONTROLUL, REGULA
Așa e. Îmi place când lucrurile sunt clare. Totdeauna îmi doresc certitudine, adevăr, transparență. Până și studenților mei le spun: cu mine oricând vă puteți înțelege. Vrei să te învoiești? Ai nevoie să absentezi?– să mi-o spui pe șleau, tranșant, direct. Nu mă păcăli, nu umbla cu fofârlica, că vezi, doamne, ți-a fost inundat apartamentul! Îmi doresc regulă și ordine, și încredere, și respect reciproc, relații normale, salubre, umane.
Am fost timp de aproape 10 ani șefa catedrei „Arta Actorului”. Lucrurile au mers atât de bine, încât într-un an, ca să aduc doar un singur exemplu, ne-am întors de la cel mai prestigios Festival al Școlilor Teatrale din Europa „Istropolitana Projekt” din Bratislava cu unul din cele 4 premii, alături de englezi și nemți. Nu s-a mai întâmplat până atunci! Eram pretențioasă, înaintam rigori, era inadmisibil ca un student care nu s-a prezentat la șnur (repetiția generală) să ia o notă mare la examen. Chiar dacă coordonatorul insista că trebuie să încurajăm băieții, așa cum ei sunt o raritate la actorie. Nu e că aș fi dură, dar iubesc obiectivitatea, corectitudinea. Controlul și regula fac parte din apanajul meu.
FATALISTA CARE IUBEȘTE SINGURĂTATEA
Eu nu sunt religioasă, dar sunt credincioasă. Cred mult în destin, sunt fatalistă și deseori repet că lucrurile s-au întâmplat așa cum trebuiau să se întâmple, pentru că așa a vrut Dumnezeu. Prin atare atitudine parcă i-aș respecta decizia și i-aș mulțumi. Dacă ceva nu mi-a reușit, undeva, probabil, după alt colț, mă așteaptă ceva mai bun!
Motto-ul meu este: „Iubesc singurătatea”. Eu nu știu ce m-aș face fără ea! Știi, îmi aduc aminte de un aforism, la care subsemnez: „Ce surpriză plăcută a fost să descopăr câtă lipsă de singurătate există în a fi solitar”. Leii iubesc confortul, hedonismul. Sunt atașată de casa mea luminoasă, curată, scăldată în alb, în așa măsură, încât uneori aud replica celor care îmi pășesc pragul: „Se poate în farmacia dumneavoastră?” – îmi pun becuri puternice cu lumină albă rece – iluminația casei îmi creează o lumină foarte prielnică pentru imagine – mă văd atât de frumoasă în oglindă. Dar, doamne ferește, să mă uit în oglinda cu lumini obscure în jur. Fug de ele! Știu din astea câteva la serviciu – le ocolesc! La mine în frigider mereu trebuie să fie ceva gustoșel. Uneori mă grăbesc să ajung acasă, atât de tare – de parcă aș fugi la întâlnirea cu persoana iubită. Îmi plac foarte mult oaspeții, dar am o plăcere și atunci când pleacă și rămân în liniștea mea. Atunci ard lumânările și las aroma lor puternică să domine casa.
MONODRAME – TRAMBULINE DE LANSARE
Sunt o profesoară care nu se desparte ușor de realizările studenților sau ale masteranzilor. Astfel, monodramele realizate de-a lungul timpului în cadrul academiei sau ca proiecte independente: „Edith Piaf. Femeia care a iubit”, „Jurnalul Annei Frank”, „Maria Tănase…”, au avut sorți de izbândă și se joacă timp îndelungat, bucurându-i pe spectatori, transmițându-le povești de viață bulversante ale unor personalități ieșite din comun, care au trăit magistral și au continuat să creeze și pe vremuri de restriște. Dar aceste spectacole au constituit totodată mari șanse, adevărate trambuline de lansare pentru tinerele artiste la început de cale. Iată de ce sunt actrițe în Chișinău, și nu numai actrițe, care vin la mine cu propunerea să lucrăm asupra unor spectacole camerale, ușor deplasabile în spațiu, de pe o scenă pe alta, care ar fi cartea lor de vizită și o posibilitate de a-și continua activitățile atunci când se iscă pauze în programul lor.
ULTIMUL ROL… DEOCAMDATĂ
Rolul Mama mi-a pricinuit multe emoții, dar din spusele unor colegi de teatru, a fost cea mai mare realizare a mea. M-au surprins spusele lor. Personajul meu reprezenta un melanj de factori spectaculoși: femeia aia practicase cândva cea mai veche meserie din lume și era mândră de apucăturile sale profesionale, apoi, purta în spate o cocoașă, pe care dădea vina, când era admonestată pentru varii năzdrăvănii, era angajată la unul din cazinourile din Las Vegas, de unde fura produse cu japca, și le aducea acasă; are un fiu gay, bolnav de Sida, care se întoarce acasă, la maică-sa, impus de circumstanțe nefaste – zilele lui sunt numărate. Eram înconjurată de foștii mei studenți, care abia ieșiseră din aulele facultății teatrale, ceea ce tot nu era ușor – Olesea Sveclă – pe post de regizor, iar Ștefan Bouroșu – partenerul meu, „micuțul meu Pauly”. Aportul lui Ștefan în spectacol a fost unul considerabil, îmi pare rău că s-a lăsat de meserie. După absolvirea facultății, preluase la Teatrul „Ionesco” toate rolurile principale, devenind cap de afiș. Eram „ruptă de fericire” lucrând alături de foștii mei studenți, învățam de la ei. Olesea știe să coaguleze oamenii din jurul său, să-i contamineze cu idei interesante, are un gust estetic deosebit. M-am încredințat în totalitate spiritului ei de lider și al lui Ștefan de a tălmăci neordinar lucrurile.
CREAȚIA CA O BOALĂ, CA O OBSESIE
Mă întrebi de creație. Aș descrie-o ca pe o desfătare a sufletului, o incomensurabilă plăcere. E ca o boală. O boală din care nu vrei să ieși. În momentul când pornesc la drum cu vre-o montare – da, e și o călătorie în necunoscut! - pe stradă văd doar acele personaje, care populează materialul dramatic. Prin magazine văd țesături potrivite pentru costumele eroilor… aud fraze, inflexiuni de voce… Preiau, mă inspir. La piața de materiale de construcție, văd elemente de decor, în cap răsună muzica, care trebuie neapărat găsită – și o voi găsi! Într-o zi o mână invizibilă îmi o va aduce în față, și eu voi exclama: „asta e!” – totul în mine, dar absolut totul, este subordonat căutărilor în legătură cu textul de care sunt acaparată. E ca o obsesie. E minunat acest proces! Procesul – și nu succesul!
Fiind actriță de meserie, rolurile pe care le lucrez cu actorii pe post de regizor sau de profesor le trec prin filiera mea internă, psihică, emoțională, intelectuală. Mă implic emoțional în orice lucrare, îmbrac haina fiecărui personaj, feminin ori bărbătesc. Dacă, Doamne ferește, să presupunem, se întâmplă ceva actorului în ziua premierei sau a examenului, eu pot, la o adică, să-l înlocuiesc, fiecare frază ca pe numele meu o pronunț împreună cu interpretul. El joacă – și mie îmi vibrează coardele vocale în unison. Empatizez cu el sută la sută. De aceea nu pot spune că m-am despărțit de arta de a fi actor. Dacă mi-ar propune cineva să mă întorc în actorie? De ce nu? Deși uneori nu intrăm de două ori în acelaşi râu, pentru că noi ape curg mereu la vale…
INIMA
În ce stare e inima mea? Dumnezeu mi-a dat înțelepciunea și puterea de a fi împăcată cu starea de lucruri. Eu nu mă biciui și nu mă supăr – totul se întâmplă așa cum trebuie să se întâmple, așa cum o merit. Mă simt bine cu mine. Iubesc să fie totul pe cont propriu, nu mă victimizez.
REPLICA DE FINAL
„Am făcut-o și pe asta!” – obișnuiesc să exclam când răsună semnalele de final.
Da, am făcut-o și pe asta! Iar dacă mă uit la „pilonii” pe care s-a bazat discuția noastră de azi, dragă Zina, voi evoca maxima lui Antoine de Saint-Exupery: „De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o țară”. În memoria mea au rămas încrustate nenumărate episoade din copilăria mea, care dau sens momentelor nodale ale vieţii.
Îți mulțumesc că le-ai provocat.
