Photo by Pop & Zebra on Unsplash
ROZA VÂNTURILOR
Azi despre… personaje. Mă gândesc la subiect. Personaje sau persoane. Sau personalități. Eu azi mă simt într-un fel de slow motion. O fi de vină carența de ceva în ceva-ul meu sau poate că am înotat prea mult în gânduri. Și e interesant să urmărești o zi din viața ta în slow motion. Începi să observi. Începi să scanezi. Începi să te tai și să te unești la loc. Secundele par minute și toate astea fără să poți controla. E un „vin când vreau, plec când vreau” acest slow motion.
Poate e surmenaj. O fi. Sau e revelație.
Azi al meu slow motion s-a oprit într-un fel de țiuit de acela ca în urechea stângă sau dreaptă, prelung și chiar dureros de sonor, cu fața spre copii. Ai mei și ai altora. Care cresc cum vrem și cum nu vrem, cum vor alții din jur și cum vor sau nu vor ei înșiși... Și cum nu vrea nimeni, cum e dat dacă crezi în „e dat”. Copii care cresc oglindind ce suntem și ne fac mândri… iar uneori ne speriem uitându-ne în oglinzi, apoi încercăm disperat să schimbăm sau măcar să rupem această trecere a tot ce suntem în tot ce am creat.
„Cresc copiii, cresc problemele”, spunea bunica mea. Și o contraziceam naiv… Care probleme?
Îi vrem pe toți păsări libere în zbor. Independenți. Deștepți. Cei mai buni. Dar de am fi toți cei mai buni cum ar fi?
Azi am parcurs câteva sute de metri de bulevard și am privit copiii ca prin ochean. Sunt personaje. Sunt persoane. Sunt personalități. Sunt zâmbet. Sunt țipăt. Sunt caracter. Sunt bunătate. Sunt egoism. Sunt prezență. Sunt absență. Unii vor „zbura” ușor. Alții vor deschide ușile cu picioarele ca să ia aripi, alții vor aștepta, alții se vor plânge, alții își vor roade coatele muncind. Ca și tine, ca și mine, ca și cei din jurul nostru. Devenim sau ne naștem atât de altfel?