Text: Zina Bivol
Foto: Mihai Turcul
La concertele lui, sălile sunt pline cu femei, dar, de 50 de ani, este căsătorit cu Nadia. A savurat din peste 7 decenii și este de 7 ori mai tânăr, fiindcă în fiecare zi a săptămânii își găsește loc în marele vis al său, de a continua cu ceea ce l-a înzestrat bunul Dumnezeu, cu Muzica! Marea scenă l-a botezat cu titlul „Dan Spătaru de Moldova”, mai apoi „Celentano de Moldova”, iar azi nu mai poți să-l compari cu nimeni, decât cu el, Ion Suruceanu. Recunoaște că este un norocos, iar de data aceasta va fi un NOROC în RED. Este același, i-am schimbat doar culoarea.
Părinții mei și-au dorit întotdeauna 3 copii și așa a fost, 2 băieți și o fată. Sora mai mică a murit pe când nu avea nici 2 ani, iar, ca să se completeze înapoi cifra, s-a născut un Neluțu. Aici a fost voia lui Dumnezeu, eu întotdeauna mă duc la ea cu flori și îi mulțumesc...
Sunt mezinul familiei, recunosc că ultimul este cel mai răsfățat, dar, nu în cele din urmă, și cel mai responsabil. Mama era o femeie blândă, tata mai sever, dar se completau perfect. Se spune că ultimul copil trebuie să stea mai mult lângă părinți la bătrânețe, eu asta am și făcut. Nu zic, frații mei tot ajutau, dar eu aveam posibilitatea mai mult să-i alint.
Acum 53 de ani, am devenit Ion, până atunci am fost Nelu, Neluțu, deși soția și azi mă dezmiardă așa.
Eram în familie 3 băieți, probabil de aceea și am îndrăgit fotbalul. Pe toloaca din sat jucam până dădea noaptea peste noi. Când m-am dus la facultatea de sport, m-am gândit că la fel am să joc toată ziua, doar că mi-au pus și lecții de limba română, matematică, fizică, chimie, alergături la distanță și am rămas dezamăgit. Copil fiind, credeam că peste tot mă așteaptă o minge, deși fratele mi-a spus că după capacitățile mele ar trebui să fac muzică și, între timp, așa și s-au întâmplat lucrurile.
Am ajuns să învăț la Colegiul de Muzică „Ștefan Neaga” instrumentul fagot, el se întrebuințează mai mult în orchestrele mari, simfonice. Din spusele pedagogilor, aveam rezultate frumoase, dar eu nu puteam sta într-un fotoliu, cu ochii în pupitru. Aveam prea multă energie ca să stau locului.
În acea vreme am început să cântăm la o bază turistică, pe atunci „Doina”, și ne făceam bani destui de cheltuială. Dacă salariul minim era 65 de ruble lunar, noi primeam 40 de ruble și plus bursa, trăiam ca boierii. În acele zile, marele Mihai Dolgan a auzit de mine și mi-a bătut la ușă într-o zi de repetiție. Când a venit la mine „Norocul”, eu numai bine îl așteptam. Acesta a și fost marele noroc – să fiu la timpul potrivit, în locul potrivit. Acel moment mi-a schimbat destinul.
Eu am lucrat la Dolgan, atâta timp cât a vrut Dolgan. Am făcut trei ani de echipă „Noroc”, după care au urmat trei ani de „Bucuria”, unul de „Contemporanul” și alți opt ani de „Real”. Indiferent de situație, eu mereu i-am purtat stima și respectul, chiar dacă diferența dintre noi era de șapte ani. Recunosc, să nu fi bătut Mihai la ușă, poate nu mă bucuram de acest succes. Și în prezent, când e comemorată ziua lui, mă duc la cimitir cu crizanteme. Vizavi de el este marele Sulac, iar de când a murit fratele, iau și mai multe flori. Deja sunt mai mulți morți decât vii și cum să treci pe la ei cu brațele goale?! Eu am impresia când trec pe acolo că ei mă întreabă de ce nu mă opresc... și mă opresc.
Prima dată am ascultat-o pe maică mea acum 50 de ani. De ce zic 50? Fiindcă în acest an se împlinesc 50 de ani de la căsătoria cu Nadia. Părinților mei pe atunci nu prea le plăceau cântecele formației „Noroc”, ei erau educați altfel, nu cu muzică electronică, se cam gândeau că m-am legat cu niște bandiți cu plete mari. Aveam 19 ani când mama mi-a zis să mă gândesc la Nadia, că învață și este o fată bine educată și ai nevoie de așa femeie, care să te înțeleagă. Noi ne-am întâlnit încă din școală vreo 8 ani. Cred că am făcut alegerea corectă, nu știu dacă și ea, dar, dacă mă rabdă, deja e bine.
La concertele mele, majoritatea publicului sunt femei, bărbății se cam duc la fotbal. Am avut un caz unic când, la Petersburg, sala avea capacitatea de 1500 de locuri, iar pe primul rând era un singur general, în rest numai femei. Eram tânăr, aveam vreo 38 de ani, îmbrăcat la costum alb, și am început concertul cu o piesă în limba română. Îmi amintesc cum am repetat de 3 ori aceeași strofă, fiindcă nu mi-o aminteam pe următoarea, iar ele cântau cu mine. Sunt concerte care le văd și azi ca pe un film.
Nu e ușor să trăiești cu un artist, e cam greu. Noi suntem capricioși, nu știu motivul... poate atenția publicului, ovațiile, aprecierile care ne cresc pene prea mari. Eu știu artiști care se băteau în culise pentru buchetele de flori, pe care unii și le cumpărau singuri ca să-și crească audiența. La început artiștii fac tot posibilul să fie cunoscuți, să le fie știut cântecul și să li se poarte respectul. Scena este o boală, de ea nu te lecuiești cu una cu două. La început, vrei nu vrei, toți suntem așa. Eu tot îmi doream să mă afirm și acum îmi amintesc când mi-am cusut un costum alb, cu trei rânduri de nasturi legate cu un lanț. Îmi doream ca după spectacol lumea să spună nu doar că am cântat bine, dar ce costum deosebit aveam. Fiecare interpret își alege stilul lui, dar e și firesc așa să fie. Am un respect pentru Julio Iglesias, el mereu a ieșit simplu, în costum cu o cămașă albă și o cravată. Nu s-a complicat ca noi.
Unii ziceau că eu și Ștefan Petrache am fi concurenți. Nu e adevărat, am locuit într-o cameră la cămin și ne-am apreciat munca fiecăruia. Da, eram diferiți ca manieră. El era cântăreț, era cu nerv întotdeauna. Eu eram mai liric, mai dramatic, eu m-am considerat interpret de muzică ușoară. Eu aici în Basarabia eram un alde Dan Spătaru, Ștefan Petrache era un alde Aurelian Andreescu. Ne vedeam în acești doi interpreți, ba chiar le învățam și cântecele.
Eu mereu mi-am respectat colegii mai mari și cei mai mici, am încercat să ajut tinerii și să-i susțin. Cei drept, nu iubesc să fiu în juriu, nu pot eu să decid soarta unui tânăr și nu sunt de acord cu nominalizări, decorații de Artist al Poporului, Maestru în Arte. Acestea fac doar invidie între artiști, unii le merită, dar nu le au, alții le au, dar nu le merită. Aceste titluri nu dau nimic. Michael Jackson nu a avut titluri, dar a fost regele muzicii.
Nu, numai nu politică. Eu am fost membrul Partidului Renașterii și Concilierii, format de dl. Snegur, timp de 2 ani și atât. În Parlament am mers pe lista Partidului Democrat Agrar, nefiind membru al partidului. În acești 4 ani cât am fost în Parlament, am înțeles că trebuie să cânt și mai mult nimic. Trebuie să cresc ceea ce mi-a dat Dumnezeu. Să fi fost politica curată și corectă, poate mă gândeam... fiindcă călătoriile, viața asta de șatră mă puneau uneori pe gânduri.
Dacă nu cânt despre patrie, nu înseamnă că nu sunt patriot. Vocea mea nu mi-a permis să cânt aceste piese. Eu întotdeauna am cântat femeilor și, recunosc, nu am dus lipsă de atenția lor, dar nu am avut momente în care să fiu căutat sau să se bată cineva pentru mine, nu știu cât de real este când unii povestesc astfel de situații. Cred că se exagerează.
Unicul avantaj în perioada Uniunii Sovietice erau concertele noastre în toată lumea. Eu am fost în Asia Mijlocie, Țările Baltice, Caucaz, toate centrele raionale și regionale. Călătoream și 2-3 luni fără să ne întoarcem, erau condiții și încă stăteam în cele mai bune hoteluri. Acum artiștii noștri trebuie să plătească pentru aceste plecări, pe când noi eram achitați.
Nadia mă aștepta întotdeauna, comportamentul ei se datora bunei educații de la părinți. Socrul meu a fost pădurar, un om de toată cumsecădenia, am apreciat că nu a fost niciodată lacom. Nadia a știut ce o să urmeze, dar noi am avut și niște înțelegeri. I-am spus: „Dacă tu mă prinzi, tu hotărăști, dacă eu te prind, eu decid...” Despre artiști poți auzi mai multe decât trebuie, dar a știut să fie înțeleaptă și iată că până astăzi suntem împreună.
Avem doar un băiat. Nadia a avut probleme la naștere și de aceea nu am mai riscat, dar avem un fecior și bun, iar el ne bucură cu doi nepoți minunați.
O femeie, ca să păstreze căsnicia, trebuie să fie înzestrată cu înțelepciune. Mama, știind că semăn cu tata la caracter, îi mai dădea sfaturi Nadei. Părinții mei au trăit 42 de ani împreună, tata avea un caracter greu, eram ambii din zodia Fecioarei. Uneori o mai auzeam pe mama cum îi spunea soției mele: „Eu am putut să mă deprind, ai să te obișnuiești și tu. Dacă el spune că-i negru, spune-i că este negru, nu-ți mâhni sufletul, mai târziu va înțelege că e alb.” Într-adevăr eu mă aprind repede și repede mă sting. Dar recunosc și culoarea albă când vine vremea. Noi nu am avut niciodată perioade lungi în care să nu vorbim, nu am „atins-o” niciodată, nici măcar cu un deget, Doamne ferește! Ambii cedăm. Am preluat
Visul meu a fost să mă mențin în jocul în care am intrat, în jocul muzicii. Aici mereu trebuie să ai cartea cea mai potrivită. Poate unii au fost mai buni ca mine, dar eu am fost mai norocos și am învățat mereu să mulțumesc pentru asta, iar dacă Domnul mi-a dat posibilitate să cânt, eu cânt!
Ca să te menții, trebuie să muncești continuu...
Mi-e frică să spun asta, dar uneori am impresia că am primit mai mult decât merit, nu vreau să-l supăr pe Dumnezeu. Da, am și eu problemele mele de sănătate, dar nu-mi place să vorbesc despre ele și să fiu jelit. Eu uneori, la concertele din România, fac glume și zic că eu și Ștefan Petrache suntem cei mai dulci, fiindcă ambii avem diabet zaharat. Lasă lumea să vadă că sunt om sănătos și așa să mă țină minte mereu.
În spatele unui om de succes este soția sa, nu ar fi corect dacă nu aș spune acest lucru. Chiar dacă la început nu sunt mereu de acord cu părerile ei, mai târziu înțeleg importanța lor.
Plâng și o fac în hohote. Acum 40 de ani, când a decedat tata, am plâns ca un copil. Era o zi de joi când ne-am despărțit pentru totdeauna, pe atunci lucram la Filarmonica Națională și în ziua de luni era preconizat concert la Tiraspol... eram după ziua înmormântării, dar munca noastră nu te jelește. Mama mi-a zis atunci, tu trebuie să te duci. Mă crezi, eu, în fiecare cântec interpretat, îl vedeam pe tata, dar cântecul trebuie cântat. După culise am plâns, fiindcă îmi stătea un nod în gât.
Dacă nu plâng e mai rău... trebuie să scot totul din mine. Plâng în hohote, atunci toate furtunile se liniștesc.
Eu nu am fost un romantic, dar, după fiecare concert, un buchet de flori îl duceam acasă. Da, mai împărțeam din ele, dar pentru Nadia păstram neapărat unul. Ei cum să primești flori și să te duci cu mâna goală, nu ar fi frumos din partea unui bărbat. Excepție a fost seara de creație a lui Ian Raiburg – atunci pentru prima dată nu am primit flori, dar Nadia era în sală... așa că nu au fost întrebări. Dar avem și o tradiție, când sunt astfel de seri, toate buchetele se duc omagiatului.
Eu îmi trăiesc viața fără reguli, fac ceea ce am preluat de la părinți. Dacă fac ceva, trebuie să fac la cel mai înalt nivel. Dacă m-am pornit să prășesc buruiană, din urma mea nu las nimic. În fiecare dimineață, până Nadia pregătește cafeaua, eu cu măturița în mână, mătur prin curte și ies și la drum. Când va trece cineva pe lângă casa noastră, să zică ceva frumos de Suruceanu. Toate lucrurile care le încep, neapărat trebuie să le duc până la bun sfârșit, nu las nimic neterminat.
La moment, mai multe concerte am dincolo de Prut, pentru ai noștri sunt Star, dar pentru frații români sunt Super Star.
Nadia este modestă, nu iubește să iasă în evidență, mai ales într-o revistă. Cei 50 de ani de căsătorie vorbesc mai mult ca orice imagine... Uitați-vă la Suruceanu! La sfârșitul interviului vreau să vă cânt „Sărut, femeie, mâna ta!”, textul și muzica scrise de bunul meu prieten Ian Raiburg. Cânt pentru Nadia și pentru toate doamnele, cu ele înfloresc concertele mele!