Alexandru Cosmescu: „evitarea îmbrățișărilor poate fi o formă de drag pentru altcineva˝

Alex, despre tatăl tău, cei care l-au cunoscut spun că a fost o enciclopedie ambulantă, așa cum ești și tu acum. Din păcate n-ai apucat să-l cunoști bine, dar bănuiesc că aura lui te-a însoțit tot timpul. Faptul că tatăl tău a influențat o grămadă de scriitori, te-a ajutat sau ți-a adus anumite dificultăți?
După moartea lui taică-meu – aveam 4 ani când a murit – mulți dintre cei care au ținut la el veneau des pe la noi pe acasă. Maică-mea a avut grijă să-i mențină vie memoria – inclusiv de dragul meu, ca să-l cunosc măcar așa, mediat prin amintirile celorlalți. Pentru mine, asta a însemnat că a auzi scriitori și critici literari vorbind între ei, a asista la manifestări culturale, a vedea cum se raportează unii la alții oamenii de cultură de la noi atât în medii „oficiale”, cât și în afara lor, a fost un lucru normal, cred că încă din fașă; unii veneau, probabil, mai des la noi acasă când era taică-meu în viață, dar o bună parte din ei nu au încetat să vină nici când a murit. Și pentru că eram mic și eram fiul lui taică-meu, asta a nuanțat atitudinea lor față de mine. Un fel de drag și grijă. Când aveam 14-15 ani și voiam să chiulesc de la ore, de exemplu, adesea mergeam în vizită la Vasile Vasilache, pe atunci în viață încă, și care locuia la 5 minute de mers de liceul unde învățam. Stăteam de povești, afară, în curtea lui, sau la bucătărie – avea extrem de multă deschidere pentru mine – și-mi împrumuta cărțile care mă fascinau din biblioteca lui. Ulise al lui Joyce, Mistici și magicieni din Tibet de Alexandra David-Neel, tot ce-mi poftea inima. Și vedeam adnotările lui pe câmp – primele marginalii pe care le-am văzut pe viu. Când am crescut un pic mai mare, am început și eu să-i împrumut poeții contemporani pe care-i citeam. Sau directorul liceului la care am învățat, Aurelian Silvestru: amintindu-și de felul în care l-a tratat taică-meu, a decis să mă ia la liceul lui, primul liceu privat din Chișinău, fără ca maică-mea să trebuiască să plătească vreun ban din taxa de studii (pe care nu și-ar fi permis-o nicidecum), timp de 12 ani. Asta a făcut pentru mine faptul că sunt fiul lui Alexandru Cosmescu și că taică-meu a fost iubit de mulți: m-a făcut să fiu parte organică dintr-o comunitate, ba mai mult, și să fiu privit ca parte organică a acestei comunități, să se investească în mine multă încredere și speranță. Și asta mi-a nuanțat atitudinea față de scriitorii de la noi, pentru că de scriitori era vorba în principiu – nu am avut nicio atitudine preconcepută față de ei, nici de idealizare, cum au unii, nici de dispreț, cum au alții, tocmai pentru că i-am cunoscut, de mic, drept oameni vii.

Pe lângă faptul că era scriitor, redactor de carte și traducător, tatăl tău a comentat la televiziune meciuri de fotbal. Ți s-a transmis de la el vreo pasiune pentru sport?
Nu știu dacă de la el sau din experiențele triste din adolescență, cu gopnicii care încercau să curețe străzile orașului de oricine arăta mai nonconformist (și eu începusem să umblu cu blugi rupți, apoi cu plete). Așa mi s-a dezvoltat o fascinație pentru artele marțiale – nu că aș fi un practicant asiduu, dar eram obsedat de ideea de a ști cum să mă apăr. Dar, oricum, ceea ce înveți la primul antrenament de grappling, de exemplu, e că și cel mai – aparent – inofensiv om pe care îl vezi poate face praf din tine în 15 secunde. Și dacă este vreun sport care mă pasionează – atât să mă uit la competiții, care unora li se par extrem de plictisitoare, dar mie nu, cât și să-mi doresc să practic (am practicat un pic, apoi am luat o pauză) – asta e grappling-ul. E o formă de mișcare în contact cu un alt corp care e atât de naturală pentru orice mamifer – recunoști asta la motanii sau câinii care se trântesc în joacă, și felul în care înțeleg eu grappling-ul e același lucru. Înainte de asta, făcusem cam un an de aikido: e o formă grațioasă de a te mișca în contact cu un alt corp care vrea să-ți facă rău, să te lovească, să te împingă sau să te ducă undeva, dar nu e atât de „viu”, e mult mai formalizat și rigid: repeți o formă canonică a unei mișcări, aproape ca și cum ai dansa, și între cei doi parteneri care repetă mișcarea trebuie să fie, tot așa, o sincronizare perfectă, altfel te alegi în cel mai bun caz cu o luxație a încheieturii sau a umărului ori cu capul spart cu sabia de lemn. În grappling, în schimb, înveți pe viu, în sparring, cum să reacționezi spontan la orice mișcare mică a celuilalt. Pasiunea pe care o simt în cuvintele mele când îți răspund mă face atât de nostalgic, că vreau să mă apuc din nou. Nu știu dacă acum, în pandemie, asta e cea mai bună idee, totuși. E un sport de contact.

Unii te cunosc ca poet, alții ca filosof, pasionat de fenomenologie, alții știu că ești cercetător și lector. Cum te împarți, de exemplu găsești ceva comun între fenomenologie și poezie?
Am oscilat mult între ideea că trebuie să găsești „un singur lucru” de care să te preocupi, și pe acela să-l faci bine, să i te dedici întru totul, și fascinația pentru toate lucrurile stranii la care rezonez. Până la urmă, ceea ce adună împreună majoritatea lucrurilor care mă preocupă este că ele, toate, sunt ancorate într-o formă de atenție față de experiența vie: a fi atent la experiența vie pentru a te afunda în ea (ca în practicile meditative), a fi atent la experiența vie pentru a o exprima (ca în poezie), a fi atent la experiența vie pentru a-i examina structurile (ca în fenomenologie). Despre asta e vorba. Și da, între fenomenologie și poezie sunt extrem de multe lucruri comune. Când eram în anul I de facultate, am dat peste o frază a unui aforist chinez din secolul al XVII-lea, „Adevărata poezie înseamnă a descrie lucrurile pe care le ai în față în cele mai simple cuvinte”. Peste o săptămână, am dat de prima referință la Edmund Husserl, și la proiectul lui filosofic – fenomenologia – care e tot o întreprindere descriptivă. În cuvintele lui: „vrem să studiem lucrurile nu indirect, nu pe baza a ceea ce spun alții despre lucruri, ci să ne apropiem noi înșine de ele, să le lăsăm să vorbească și să ne învețe despre ele însele”. Nucleul comun mi se pare evident de la sine.

În jurul tău se adună întotdeauna mulți oameni, fie că e vorba de tineri poeți sau pasionați de filosofie. Ai condus cenacluri și ateliere de filosofie, ca să nu amintesc că tinerii de la cenaclul Republica te invită destul de des să vorbești la lansările lor sau îți cer sfaturi. Cum de reușești să aduni în jurul tău atâta lume diferită?
Poate lumea care se adună în jurul meu ar putea să-ți răspundă mai bine. Nu știu, cred că e o combinație de atitudini care mi se par importante și pe care încerc să le cultiv: o anumită atenție față de lucrurile pe care le spun – încerc să nu spun nimic ce nu pot justifica; o anumită disponibilitate de a asculta (am avut o adevărată obsesie pentru ascultare și empatie după ce am trecut printr-un seminar de comunicare nonviolentă); o anumită capacitate de a pune întrebări care să dezvăluie aspecte non-evidente ale lucrului despre care vorbim și care, eventual, să-l confrunte pe interlocutorul meu cu el însuși (lucru pe care l-am învățat din practica de dialog socratic); ideea că, atunci când vorbim despre literatură sau filosofie, cel mai bine e s-o facem aplicat pe text, și cele câteva competențe în lucrul pe text pe care mi le-am format pe parcursul anilor. Probabil e o combinație din toate astea.

Debutul tău în poezie, cu Un spaţiu blând, care mă primește cum m-ar îmbrăţișa, a fost foarte bine primit și a devenit în scurt timp un bestseller, un lucru rar pentru poezie. Cartea a fost premiată și reeditată. La ce lucrezi acum?
La volum am lucrat practic din 2007 până în 2013, tot scriind și rescriind și tăind, deci cam 7 ani. Când Gheorghe Erizanu, editorul meu, a văzut că s-a epuizat primul tiraj și m-a întrebat dacă nu vreau să mai scot un volum, am spus, mai în glumă, mai în serios, că dacă la primul volum am lucrat 7 ani, la al doilea ar trebui să lucrez 14 ca să scot ceva mai bun. Sunt câteva lucruri pe care le-am scris între timp, am mai citit din ele și la Republica, dar încă aștept să văd ce o să se adune și cum o să lucrez cu ceea ce se adună. Nu cred în publicarea unui volum-colecție de „ce am mai scris în ultimul timp”. Din perspectiva mea, un volum de poezie scos acum, când se scrie atâta poezie bună, nu mai poate fi o simplă culegere de texte legate, pur și simplu, de faptul că sunt scrise de tine. Deși am scris câte ceva între timp, și am revenit asupra textelor respective de câteva ori, tăind și rescriind, asta nu înseamnă că textele acelea vor și intra într-un eventual volum.

I-ai dedicat debutul lui Adrian Urmanov și în datele biografice menționezi că ai participat la cursurile de creative writing de la Mănăstirea Râșca. Cum te-a impresionat poetul Urmanov (devenit Părintele Serafim)?
Pe lângă afinitatea personală pe care am simțit-o cu textele lui, Adrian Urmanov m-a învățat să scriu profesionist. În cele 10 zile la Râșca, Urmanov ne-a învățat, de la zero, cum să citim un poem și cum să evaluăm ce funcționează și ce nu, indiferent dacă poemul acela ne aparține nouă sau altora. Ne-a învățat să tăiem fără milă în texte, ne-a învățat cum se pot lega textele unul de celălalt, ne-a învățat să nu fim expliciți și patetici, ne-a învățat că scrii pentru cel care te citește și că scrisul bun, în mare parte, seamănă cu o cercetare sociologică: pentru a fi citit, trebuie să știi cui i te adresezi, să preiei limbajul lor și să întrețeși cuvintele tale cu cuvintele lor, experiențele „tale”, cele strict personale, cu cele comune și lor, altfel scrii degeaba: chiar dacă scrii despre experiențele „private”, nimeni nu o să rezoneze cu ele dacă nu se recunoaște în ele, iar obsesia individualității și originalității eului poetic nu sunt decât o formă de egocentrism. Am absorbit pur și simplu asta de la Urmanov, așa cum am absorbit și un mod onest de a mă raporta la textul altuia: dacă văd că ceva nu funcționează, îi zic că nu funcționează și-i zic și de ce cred că nu funcționează. Sigur, s-ar putea să greșesc – așa cum putea și Urmanov să greșească – dar, chiar dacă greșesc, nu mă bazez pur și simplu pe subiectivitatea mea, dar pe un mod de a vedea poezia care nu e doar al meu. Și o să-i fiu recunoscător toată viața lui Urmanov pentru asta.

Există locuri în Chișinău de care te simți atașat și în care vrei să revii? Care sunt ele?
Sunt câteva locuri de care m-am legat afectiv, nu pentru că ar avea ceva special în ele însele, dar pentru că mergeam acolo sistematic și, evident, s-au îmbibat în mine. Dar sunt absolut neutre, cred, din perspectiva altcuiva. De exemplu, un pervaz de la etajul 2 al Facultății de Litere. Îți spune ceva asta? E pervazul pe care mă duceam să mă așez când mă durea capul, pentru că era într-un colț izolat, prin care nu trecea aproape nimeni, și însemna că nu mă va deranja nimeni. Sau sunt străzile din cartierele prin care mă plimb – am câteva trasee pe care nu le prea variez, pur și simplu mă duc spre o bancă unde știu că o să pot sta o vreme, apoi să mă întorc înapoi, și știu cam cât o să-mi ia să ajung la banca aceea, așa că aleg banca în funcție de cât de lungă vreau să fie plimbarea; știu ce s-a întâmplat pe banca aceea, cu cine am vorbit, cum am vorbit sau cum am tăcut, cum ne-am ținut de mână sau cum am râs împreună. Dar toate astea sunt doar povești ale mele, care nu cred că ar spune ceva nimănui. Mai sunt localurile de care m-am atașat, și majoritatea au dispărut sau s-au transformat radical în ultimii 20 de ani, și fie îmi amintesc cu nostalgie de ele, dorindu-mi să intru, dar nemaiavând unde, sau intru și mă simt straniu pentru că s-au schimbat prea tare. Cam așa arată poveștile mele cu locurile. Nu că m-ar lega de ele ceva ce ar fi specific lor – dar sunt experiențe care mi s-au întâmplat acolo, plăcute sau neplăcute, care mă fac să tremur sau să mă topesc, și nici nu știu cum le-aș putea comunica altora, în cazul în care, în general, aș vrea să le comunic.

Îți lipsesc acum călătoriile (pe care le făceai în timpurile normale)?
Nu. Călătoriile însele nu mi-au plăcut niciodată. Drumurile lungi mă obosesc, și îmi ia o zi sau două să-mi revin. Apoi încă o zi sau două să încep să mă orientez în locul în care am ajuns. La fel e și când mă întorc. Și dacă urma să stau undeva 3 zile, îți dai seama, mă simt straniu. Cel mai bun lucru în călătorii, pentru mine, sunt oamenii cu care comunic acolo – fie că ne întâlnim la un festival de poezie sau la o conferință de filosofie – și mai puțin locurile însele. Așa că unii oameni pe care i-aș fi întâlnit în timpurile normale îmi lipsesc, călătoriile însele – nu prea.

Care sunt scriitorii tăi preferați?
Cei care m-au format ca scriitor și gânditor. Dacă luăm „scriitori” în sensul restrâns de autori de literatură, primii care îmi vin în minte sunt poeții vii din textele cărora am învățat ce înseamnă poezia și ce poate face ea: douămiiștii Adrian Urmanov și Ruxandra Novac, Gabriella Eftimie, care venise deja formată în promoția de la Râșca în care am fost și eu și care mi-a arătat cum poți fi iremediabil tu în ceea ce scrii, scriind în același timp texte care să nu fie „personale”, Andrei Doboș, cea mai stabilă prietenie a mea cu cineva din comunitatea de poeți tineri, însoțită de o apreciere enormă pentru ceea ce face și cum o face. Apoi Mircea Ivănescu, poetul român din generațiile mai vechi care îmi e cel mai aproape ca sensibilitate, Catullus, poetul meu latin favorit, din textele căruia învățam pe de rost în latină în facultate și nu înțelegeam atunci cum se pot combina dragostea și ura în atitudinea față de aceeași persoană (am înțeles asta mult mai târziu), Robert Creeley, simplitatea, directețea și discreția căruia mă fac de fiecare dată să mă întreb „cui și-a vândut oare sufletul ca să poată scrie așa?” atunci când văd un text care reflectă atât de precis ceva care se întâmplă și cu mine, Konstantinos Kavafis, Orașul căruia mă bântuie ani în șir, de când l-am citit prima dată, Fernando Pessoa în heteronimul său Alberto Caeiro, care a arătat felul în care vederea, poezia și gândirea sunt același lucru. Din proză – Peter Handke, cu Lenta întoarcere acasă, o carte pe care am cumpărat-o fără să știu nimic despre el și care mi se pare cel mai atent și curat scris roman pe care l-am citit vreodată, iarăși Pessoa, cu Cartea neliniștirii, Kafka cel din nuvele, Saramago, cu înșiruirile lui polifonice de segmente de frază și cu empatia lui pentru toți și toate, și aici nu-mi mai vine spontan nimeni în minte. Dacă ăștia sunt cei care mi-au venit spontan, înseamnă că ăștia și sunt preferații mei.

Ce citești acum?
O culegere de discursuri de la Toni Packer, o figură atipică din comunitatea buddhistă din Statele Unite, care mi se pare extraordinară. În pandemie, am participat la un retreat online de meditație în comunitatea pe care a fondat-o ea și am avut senzația că mi-am găsit casa spirituală. În paralel, am recitit din Gravitația și harul, de Simone Weil, pentru un grup de lectură online pentru care am facilitat câteva ședințe săptămânale până acum – o lectură lentă, afundându-mă în fiecare alineat, de unul singur, apoi o lectură reluată împreună cu grupul, afundându-ne împreună, de data asta, și încercând să-i ajut pe alții, prin întrebări, să vadă mai mult, să simtă mai mult și să înțeleagă mai mult. Am citit cu încântare berlin-ul Kristei Szöcz, abia abținându-mă de la a face poze la fiecare pagină și a le pune pe facebook, însoțite de inimioare, dar îmi tot vine să fac asta, și deschid volumul adesea, recitind câte un text și întrebându-mă dacă să-i fac totuși o poză și să-l postez. Citesc, pentru un seminar la care particip, un curs al lui Edmund Husserl – ne întâlnim online, odată în două săptămâni, fenomenologi de pe câteva continente, și disecăm pagină cu pagină din Probleme fundamentale ale fenomenologiei. Toate sunt lecturi lente, indiferent dacă e vorba de texte pe care le citesc pentru a le discuta apoi cu alții sau pentru a le lăsa să lucreze tăcut în mine. Foarte rar înghit pagină după pagină, cum făceam înainte.

Ce simți când te plimbi pe strada cu numele tatălui tău?
Îmi amintesc de povestea felului în care a căpătat strada aceea numele tatălui meu, Alexandru Cosmescu. Era începutul anilor 1990, primarul Nicolae Costin aproba noile denumiri ale străzilor, și tatăl meu locuise, o vreme, într-o căsuță de pe o stradă alăturată. Propunerea inițială a fost ca anume strada aceea, mai mică, să primească numele tatălui meu. Din câte am înțeles, Nicolae Costin a zis ceva de genul „nu, de ce să dăm numele lui Alexandru Cosmescu unei străzi mici, pe care nu merge aproape nimeni? E alături strada Șciors, pe care merg studenții spre Blocul V al Universității. Lasă-i să vadă numele lui Alexandru Cosmescu, merită”. Așa s-a și întâmplat. Dar, ani în șir, unii localnici (sau poate nu), care se deprinseseră cu numele comandantului bolșevic Nikolai Șciors și probabil îl și iubeau, ștergeau peste noapte cu acetonă numele tatălui meu de pe plăcuțe și scriau, în loc, „ulița im. Șciorsa”. Nu erau plăcuțe substituite: un prieten de-al tatălui meu, Valeriu Levițchi, care locuia în regiune, a demontat una dintre plăcuțele acelea șterse, pe care strălucea numele lui Șciors, iar din inscripția oficială rămăsese doar „str.”, și ne-a adus-o. O păstrăm cu maică-mea și acum. De asta îmi amintesc când mă plimb pe acolo. Ce simt? Un amestec de recunoștință și tristețe la gândul acestei „lupte a numelor” dintre oamenii care, ziua, scriau pe plăcuțe numele tatălui meu și cei care, noaptea, îl ștergeau, vopseau plăcuța la loc și scriau pe ea Șciors.

În timpul izolării ai făcut un training online de lectură critică și ai prezentat volumul Veronicăi Ștefăneț la lansarea online a debutului ei. Te simți în apele tale la manifestările online sau îți lipsesc oamenii în carne și oase de la evenimente?
Și înainte de pandemie lucram online – cu Institutul de practici filosofice din Paris, condus de Oscar Brenifier. Pe lângă seminarele rezidențiale de o săptămână din zona Parisului, la care particip și eu, de obicei, de vreo 5 ani, Brenifier organizează foarte multe lucruri și online. Am participat, inițial, la ședințele lor de grup, ca participant simplu – apoi unele mi-au fost încredințate și mie. Așa că, de ani buni, am cam două ședințe online pe săptămână cu oameni din Franța, China, Taiwan, Rusia, Olanda, Canada. De obicei, învăț pe cineva să citească atent filosofie, utilizând asta ca pretext pentru a se confrunta cu sine. Uneori – mai rar – lucrez și cu grupuri. Așa că online-ul nu era nou pentru mine nici la începutul pandemiei. În pandemie, am continuat să fac ceea ce făceam, și mi s-a propus să facilitez o serie de ședințe ale grupului de lectură al studenților de la Moscova ai institutului și un curs online de „lecturi filosofice”. În afară de asta am mai participat – ca student, „beneficiar”, asistent, zi-i cum vrei, e o zonă gri – la o grămadă de alte cursuri și formări pe care, anterior, nu mi le-aș fi permis, dar care acum s-au mutat în online și mi-au devenit, brusc, accesibile. De exemplu, am participat la un seminar de 5 zile pe ceea ce se numește interviu microfenomenologic, cu Claire Petitmengin – e o metodă de examinare a experienței, tema care mă fascinează – sau la un retreat tăcut de meditație organizat de centrul de la Springwater, din New York, creat de Toni Packer. Nu cred că aș fi reușit vreodată să ajung la vreunul dintre evenimentele astea, dacă ar fi fost organizate în carne și oase. Nici măcar cazarea sau drumul nu mi le-aș fi permis din salariul de cercetător. Așa că online-ul mi-a oferit extrem de multe avantaje. Sigur, e altceva decât a te întâlni cu alții în carne și oase; dar am posibilitatea să am, așa, experiențe pe care nu le-aș fi putut avea niciodată altfel.

Cum crezi, oamenii vor învăța ceva din perioada pandemiei?
Vrând-nevrând învață ceva. Unii învață că izolarea nu e neapărat ceva rău și că a-i respecta pe alții se poate exprima prin gesturi simple, ca purtatul măștii sau păstrarea distanței, și că evitarea îmbrățișărilor poate fi, tocmai, o formă de drag pentru altcineva. Alții învață, din contra, ura față de cei care îi obligă să poarte mască în transportul public și aduc poliția să-i dea jos dacă refuză. Fiecare experiență prin care treci te transformă. Și nu toți învață același lucru. Sper doar ca această izolare forțată să le priască măcar câtorva. Îmi apare în minte un poem al lui Kavafis, dacă tot l-am menționat mai devreme – un îndemn care mi se pare rezonabil: dacă tot nu poți să-ți construiești viața așa cum o vrei, încearcă măcar să nu ți-o pângărești prin contact excesiv cu lumea. Izolarea ne învață ce înseamnă măcar posibilitatea să nu ai contact excesiv cu lumea (deși mulți îl avem, tocmai, refugiindu-ne în online). Și poate unii o să descopere, în felul ăsta, ceva ce era sufocat de contactul continuu cu ceilalți.

Îți mulțumesc, Alex, că ți-ai făcut timp pentru acestă discuție! Din câte mi-am dat seama, nu prea ajungi să te plictisești!