Text: Zina Bivol
Foto: Mihai Turculeţ
Violonistul Corneliu Botgros este membru al „Lăutarilor” de la vârsta de 19 ani. S-a îndrăgostit de vioară fiindcă a dorit să cânte exact ca tatăl său, maestrul Nicolae Botgros. Pe de altă parte, știe că fiecare are locul său în societate. Dacă unii îl văd agresiv, de fapt realitatea e alta – ştie să plângă, doar că pe ascuns! În viaţa lui au avut loc mai multe transformări, dar dragostea nu l-a ocolit şi mai bine de doi ani este într-o nouă relaţie.
Discuţia noastră durează, iar Corneliu îşi doreşte o ţigară. Eu îl pot ajuta doar cu întrebări, aşa că învăţăm ce este aşteptarea. Sper să aveţi răbdare până la ultima frază, o va completa pe prima. Succes!
CUM TREBUIE...
Noi, bărbaţii, trebuie să fim întotdeauna precauţi. Trebuie să oferim cât mai multă fericire familiei, mamelor noastre. E greu să fii bărbat, dar este şi o mândrie să poţi fi puternic, să ştii că lângă tine, ai tăi sunt în siguranţă. Vreau ca fiecare bărbat să aibă o familie frumoasă şi bazată pe o relaţie sănătoasă. E bine să fii un manager atunci când eşti bărbat şi să oferi o certitudine pentru ziua de mâine.
O NOUĂ FAMILIE...
După șapte ani de la divorţ, încerc să-mi creez o altă familie. Angela este cu mult mai tânără decât mine, dar gândeşte matur şi este o fată înţeleaptă. La început am fost sceptic, mă gândeam că este o aventură, dar uite că s-a produs o chimie între noi. Ţin foarte mult la ea. Între ea şi Cristian este o prietenie. El o tratează ca pe o femeie care este cu tata. Mă bucur că ea este din alt domeniu, dar important e că avem interese comune. În timp am înțeles că, pe lângă sentimente, mai există detalii la fel de importante – atmosfera din casă, flori şi poate banalul „te iubesc”. Sunt lucruri cheie care definesc o familie. Dacă Dumnezeu ne va binecuvânta, eu şi Angela ne-am bucura să avem un copil.
Trebuie să învăţăm că viaţa nu e o ţigară, ea nu se fumează, se trăieşte! Trebuie atât de multe...
Poţi avea încredere într-o femeie atâta timp cât nu-ţi dă semne de bănuială. Lipsa de îndoială cred că este rezultatul respectului faţă de sine şi față de omul de lângă tine. Niciodată un bărbat nu trebuie să-şi măsoare puterea cu o doamnă. Pumnul nu rezolvă nimic, doar face vânătăi şi atât. Nu voi lovi niciodată o femeie. Asta ar însemna să fiu slab. Deşi, recunosc, am avut nişte momente de slăbiciune, m-am abţinut.
ÎNTRE DIVORŢ ŞI ZIUA DE MÂINE...
După 17 ani de căsătorie cu Adriana, am divorţat. Nu cred că poate fi vorbă de prietenie după o asemenea ruptură. Asta se poate întâmpla doar în filme, la televizor. Eu sunt sceptic în sensul acesta, mai degrabă o putem numi o relaţie de comunicare. Timpul doar ne îndepărtează de nişte emoții, dar rămân anumite răni, sentimente de ură şi dragoste, pe care nu le poţi uita. Da, astăzi comunicăm, dar o facem doar de dragul copilului nostru.
RECUNOSC...
După divorţ am apelat şi la un psiholog şi mi-a arătat că există viaţă şi după, şi încă una frumoasă. După câteva şedinţe, mi-am dat seama că are dreptate. Eu nu am avut mult timp să tânjesc, fiindcă lângă mine era Cristian, bucuria vieţii mele. Recunosc, am avut momente de tristeţe, depresii şi, oricum aş fi ascuns asta, Cristian vedea totul, chiar dacă era copil. Uneori intervenea cu un sfat. Băiat deştept! A ales să rămână cu mine, probabil din motiv să nu părăsească casa, l-a speriat incertitudinea de mâine... iar eu i-am respectat alegerea.
ROLURILE DE TATĂ
E foarte greu ca tată, să ai şi rolul de mamă. Nu e uşor să creşti un copil, le mulţumesc părinţilor mei că m-au scutit de unele greutăţi. De dragul lui, am renunţat la ieşirile în oraş, în fiecare seară după ora nouă, eram acasă. Ambii ne uitam la televizor, ambii ne deşteptam. Am renunţat la gaşcă, la prieteni, aveam nişte angajamente pe care mi le-am asumat. Poate că pe alocuri nu mi-a reuşit, dar am vrut să fiu un tată exemplar. Recunosc că nu sunt perfect, dar de dragul copilului tău, este bine măcar să încerci. La început, Cristi se vedea mai rar cu mama lui, dar nu vreau să comentez despre asta. Important e că acum petrec mult timp împreună.
ALINAREA MEA...
Dacă unii bărbaţii îşi găsesc alinare într-un pahar de vin, eu m-am axat pe grijile lui Cristian. Asta m-a ajutat să nu ajung în alte extreme. M-am axat pe buna educaţie a copilului meu.
BĂRBAŢII PLÂNG...
Da, nu-mi este ruşine să plâng, dacă asta o cere sufletul. E foarte bine, te răcoreşte cumva, iar lacrima nu ai cum s-o opreşti. Mă doare chiar şi atunci când văd un pisic părăsit pe stradă, depinde de starea mea interioară. Poate pentru unii par un dur, dar asta este doar o mască. În realitate sunt foarte emotiv. Plâng pe ascuns, dar plâng...
Timpul doar ne îndepărtează de nişte emoții, dar rămân anumite răni, sentimente de ură şi dragoste, pe care nu le poţi uita.
AM GREŞIT...
Cea mai mare greşeală a fost atunci când nu am intervenit şi încă se putea de schimbat ceva. Regret că nu am reuşit să intervin la timp, ca să nu ajungem la divorţ. Toate au fost şi sunt lecţii, poate chiar se cerea un duş rece. Acum mă bucur de ceea ce este şi am toată certitudinea că aşa trebuia să se întâmple. Regret pentru atunci, nu şi pentru azi!
COPIII SUNT EGALI...
În copilărie, toţi suntem la fel. Părinţii s-au străduit să-mi ofere totul. Eu întotdeauna am ştiut să-l înţeleg pe tata, din priviri, chiar dacă nu a ridicat mâna la mine niciodată. Puterea cuvântului s-a făcut mereu înţeleasă. Mama a fost mai indulgentă. De mic am fost luat practic prin toate turneele Orchestrei „Lăutarii”, nu uit nici de cluburile celea vechi la care mergeam prin sat, era interesant să stau prin culise şi să analizez ieşirile lor în scenă. Vedeam cum se pregătea Nicolae Sulac şi de fiecare dată apreciam apariţiile lui. Una din experienţele de care îmi amintesc au fost cele 30 de zile în turneu cu „Lăutarii” la Moscova, după asta am înţeles ce înseamnă trădare între colegi, am descoperit mai multe vicii ale oamenilor. Noi nu vorbeam acasă despre aceste neplăceri, dar chiar şi atunci când eşti mic, ştii să intueşti supărările celor mari. La 19 ani, când am venit în orchestră, eram cel mai tânăr.
VIOARA ŞI FOTBALUL...
Pe la 5 anişori ciupeam corzile viorii, doream să cânt şi să fiu ca tata. Am început să studiez mai pe îndelete acest instrument la şcoală. Uneori exersam cu lacrimi în ochi, să cânţi la vioară uneori chiar este anevoios. În muzică nu funcţionează să ai pile, în şcoală eram toţi egali. Plus că atunci când vedeam că peste geam băieţii joacă fotbal, erau momente în care doream să încetez. Abia prin clasa a V-a m-am îndrăgostit cu adevărat de vioară. În paralel, patru ani am făcut şi fotbal, dar am renunţat. Tata m-a convins.
Poate pentru unii par un dur, dar asta este doar o mască. În realitate sunt foarte emotiv...
PĂRINŢII MEI...
Părinţii mei uneori se implicau direct, altă dată indirect, dar aşa sunt părinţii. Ei nu au intrat niciodată în zona noastră de confort, nu au deranjat, au fost atenţi cu noi, ne-au oferit o autonomie deplină. Uneori și prea mult bine strică, te nemulţumește.
TREI BĂRBAŢI, CU TREI VIORI
Eu sunt la mijloc, exact între tata şi feciorul meu. Sunt fericit de relația lui Cristian cu bunicul lui, sunt foarte atașați unul de altul, iar acest sentiment este reciproc. Nu mă simt umbrit, doar mă bucur pentru legătura asta dintre ei. Nu poţi fi niciodată gelos pe copilul tău. Faptul că bunici îşi iubesc nepoţii mai mult decât pe copiii lor, este despre familia Botgros.
DESPRE NICOLAE BOTGROS
Tata este o persoană unică, genială, nu poţi să înveţi de la el, doar dacă ştii să furi. El este stăpân pe ambiţie, dacă şi-a pus ceva în plan, câştigă cu orice preţ. Toţi suntem artişti, dar nu ştim să luptăm la fel pentru scopul nostru. Niciodată nu se plictiseşte, mereu vrea mai mult şi mai mult de la orchestră şi de la el însuşi.
FĂRĂ PLANURI...
Eu nu mi-am făcut planuri grandioase, sunt mulţumit de ceea ce am realizat până acum. Dacă aş încerca să ies în evidenţă mai mult decât în prezent, ar înseamna să mă las de Orchestra „Lăutarii” şi să-mi fac un alt taraf, altă echipă. Cred că asta ar fi o trădare pentru tata. Eu am decis să rămân lângă el, atât cât trebuie, dar trebuie încă mult, are o sumedenie de lucruri de făcut. Trebuie să-i fiu sprijin. Nu m-am comparat cu tata niciodată, el rămâne un exemplu pentru ceilalţi. Nimeni nu se poate compara cu el, nici chiar eu. Noi putem fi buni, dar nu putem fi geniali cu toţii. Trebuie să înţelegem că nu toţi putem fi Eugen Doga, Nicolae Sulac sau Nicolae Botgros şi să acceptăm acest lucru. Nu mi-am propus să întrec pe cineva, sunt mândru că-i sunt alături şi ştiu că vede în mine un ajutor ce ţine de orchestră. Îmi place vorba unui cântec de Olga Ciolacu – „Nu-i sărac acel ce n-are, dar acel cu pofta mare”. Am şi eu ambiţiile mele, dar sunt mai domol, mai nostalgic, tata este mai militar, mai dur la caracter.
TREBUIE...
Trebuie să privim ziua de mâine exact ca pe ziua de azi. Să ne iubim şi să ne păstrăm familia! Trebuie să învăţăm, că viaţa nu e o ţigară, ea nu se fumează, se trăieşte! Trebuie atât de multe...
