Photo & Retouch by Kalisa Marcenco
ROZA VÂNTURILOR
Când a plecat, am plâns o lună. Și zi, și noapte. Noi, până atunci nedespărțiți, de opt ani într-o relație și de peste trei ani căsătoriți... Și dintr-o dată el decide că pleacă. La muncă. Cehia. Că i-a găsit un prieten un loc bun și: „Puiuțu, să vezi cum strângem în doi ani bani pentru apartament, iar după voi reveni acasă și vom fi cei mai fericiți.” Care fericiți? Iată cum suntem.
Eu 28, el 30 și peste 1300 km între noi. Am fost alături o lună împrăștiată în doi ani. Veți spune că e suficient când vrei să construiești un viitor. O fi. Dar am uitat mirosul îmbătător de care m-am îndrăgostit cândva, deprinderile lui sunt altele, reacțiile mele la fel... iar învinuirile curg râu din ambele părți.
Și atunci te-ntrebi... Ochii care nu se văd, oare cu adevărat se uită?
De ce nu a venit mai des, mai mult? Adunăm. Tot adunăm pentru apartamentul pe care eu sunt deja sigură că nu-l voi îndrăgi niciodată, pentru că nu mai am bărbatul pe care l-am avut lângă mine.
De ce nu suntem ambii acolo? Că nu a vrut. Trata această plecare ca pe ceva temporar, fără atașamente, pentru a agonisi. Iar eu trebuie să-mi păstrez locul de muncă și pentru mai apoi.
Da, am plâns o lună la plecarea lui, ținând noaptea în brațe perna lui, tânjind după îmbrățișările lui și sărutul cald, după mici glumițe și plimbări în zile libere. Apoi am uitat cum e să plângi. Am intrat într-un fel de rutină, pasivitate, oboseală... ziceți-i cum vreți. Și, trist mie să zic, dar și într-un tip de neiubire.
La 21:00, în fiecare seară, aud sunetele prelungi ale apelului pe Skype. La volum maxim, ca să nu întârzii cu răspunsul, că cine știe ce fac... Răspund, raportăm care și ce a făcut ziua, el își toarnă o bere și-mi zice ce a mâncat... când ia salariul... și că, poate, cu pandemia asta, lasă și el tot și vine acasă.
Cum va fi când cei doi ochi, deja reci pentru mine, vor reveni acasă?
Îi voi turna o bere, îi voi zice ce am făcut toată ziua, îi voi pune de mâncare și vom număra banii rămași prin buzunare?
Iar apoi, fiecare în sinea lui, își va pune întrebarea dacă cel de alături a fost îmbrățișat de alte brațe în cei doi ani și... chiar dacă nu ne vom spune nimic, vom lăsa întrebările să roadă... Să facă loc de tăcere.
Va fi tăcere. Sau doar distanță.
Când eu vreau... pur și simplu, bărbatul meu, să mă ia la dans în garsoniera închiriată și să mă soarbă din priviri când dimineața îi fac cafeaua. Și când terminăm pachetul de cafea naturală... să trec la Nes, iar el să nu-și dea seama...