Text: Zina Bivol
Photo: Alex Morgoci
Acum doi ani, l-am sunat și l-am rugat să prezinte un concert, dar a refuzat fiindcă în acele zile urma să scoată o premieră la Teatrul Poetic „Alexei Mateevici”, unde este director artistic de aproximativ 17 ani.
Nicolae Jelescu este omul profesionist care se apucă de lucrurile care știe că le duce cu succes până la capăt. Are un tembru plăcut și o înțelepciune în voce, de care nu te mai saturi să asculți. Dacă ar fi să facem o selecție a celor mai buni declamatori, cu siguranță că ar fi în vârful piramidei. Poezia îi vine pe voce exact ca o mănușă, știe să jongleze perfect cuvintele și să-l facă pe ascultător să pătrundă cu subtextul mesajului. Nicolae Jelescu este omul înzestrat cu atâta cumsecădenie, încât după o discuție cu el „riști” să fii mai bun în ceea ce faci și în ceea ce ești.
Stăm la o cafea matinală și abia aștept să trec prin toată lista mea de întrebări. De ce totuși cafea, la această oră?
Trebuie să spun că tabietul meu de dimineață este cafeaua, balconul și cartea! Înainte luam o țigară și o poezie la cafea, acum doar poezie. Ele sunt atât de mari prietene, fiindcă această băutură impune versului felul ei de a fi, amărăciunea de dimineață, gustul, mirosul. Același text poate suna altfel, dacă îmi prepar altă cafea și este o altă dimineață. Ea este ca și poezia, ca și femeia, îmi place să o sorbesc în singurătate.
Cafeaua trebuie să fie mai neagră decât noaptea, Mai amară decât moartea, Mai fierbinte decât femeia!
V-ați ghicit vreodată în cafea?
Îmi ghicesc singur, de fiecare dată. Și văd ceea ce mi-aș dori să văd... Nu știu să ghicesc, dar îmi impun niște dorințe! Nu e complicat să fii fericit, trebuie să vrei...
Sunt mulți actori, la fel și cântăreți sau lemnari... Ce face diferența?Talentul și profesionalismul face diferența. Este nevoie de sinceritate și dăruire, de emoție transpusă, exercitarea forței de convingere și, desigur, dragostea cu care înnobilăm ceea ce creăm. Diferența o face personalitatea, prezența și intelectul.
Credeți că o parte din ceea ce sunteți se datorează copilului de la țară care alerga prin iarbă verde și răsfoia încă pe atunci cărți interzise, din care se citea românește?
E frumos, dar și trist să trăiești din amintiri. Alergatul prin iarba cu rouă îți dictează cărările viitorului. Contactul cu natura fascinează, te face să iubești, să speri, să admiri. Toate acestea le-am trăit pe malul Dunării mele, unde valurile știu atât de bine să legene sufletul omului. Încercam să conștientizez, să rețin ce mi se întâmplă, pentru a păstra intactă starea de bine, bucuria, momentul pe mai mult timp. Unele amintiri le-am pierdut pe drum, altele au adormit. Cărți interzise – nu țin minte. Nu aveam restricții pentru că zona românească de la Dunăre a fost dăruită Ucrainei, nu-i interesa prea mult limba și literatura noastră. De aceea, nu aveam rezerve, ba chiar ne-au deschis librăria „Drujba”, unde se vindea literatură română. Nu ne-au luat în serios și cred c-au făcut bine. Ne-am urmat obiceiurile și am păstrat intactă limba română de care nu încetez să fiu mândru c-o vorbesc, am un sentiment greu de spus, trebuie simțit, exprimat cu sufletul.
Când și cum ați înțeles că viața este undeva între scenă și familie?
Sunt două cetăți în care mă simt în siguranță. Trag zăvorul după mine când intru în scenă și sunt numai al ei, pentru că acolo starea de spirit, de plutire, ia amploare. Și un alt templu este casa mea, familia, unde dorurile nu se plâng, succesul și ratarea nu se evocă. Acestea sunt TABU pentru prietenii dragi templului meu. Nu mi-a plăcut cotidianul, am căutat și caut mereu evadări pentru că numai așa cunoaștem viața și tindem să ne regăsim în ea, cu toate bucuriile și tristețile ei. Funiile vieții sunt separate. Teatrul e teatru, Familia este familie!
Au fost momente când erați gata să renunțați la actorie?
De fiecare dată, după spectacol. Fiind în zona asta atât de tendențioasă a tot ce este poezie, sunt obsedat de balansarea dintre vis și realitate. Plăcerea jocului și finalul actului de creație sunt cam mereu în ceartă. Demachiindu-ne, încerc să mă detașez operând cu A fi sau A nu fi. Și atunci balanța înclină spre aceste două forțe care se bat cap în cap. Totuși mai rămân A fi, încă!
Pentru ca un actor să fie veridic și firesc, ar trebui să intre în pielea personajului, dar s-a întâmplat ca personajul să intre în pielea actorului? Dacă da, cum ați trăit cu acest străin?
Așa ar trebui să fie, să intrăm în pielea personajului, să-i îmbrăcăm costumul, să gândim și să simțim ca el. Actorul ar trebui să intre cu personajul într-un dialog imaginar pentru a se putea identifica cu cel ce va fi. N-ar fi cazul să uităm de distanțare, nu socială, dar emoțională. Unele personaje, după ce ai intrat în pielea lor îți dau sfaturi, te provoacă, altele lasă sechele. Cred că e necesar să lăsăm după spectacol tot ce e al personajului în cabină, chiar și masca. Dacă poți împrumuta ceva care te va ajuta pe viitor, poți să-ți asumi responsabilitatea, dar atenție, se răzbună! Actorii au fericita ocazie de a fi și regi și cerșetori. Ieșind din pielea unui rege e greu să revii la realitate, aici există riscul să ai pierderi de rău, nostalgii și chiar deprimări, până îmbraci din nou haina și viceversa – mulțumește Domnului că ai scăpat de haina cerșetorului. Cu toate acestea sunt sigur, actorii au plăcerea jocului de la fiecare personaj creat, pentru că ele sunt parte din viața noastră. Le ducem, le plimbăm peste tot cu noi, în suflet, în gând. Câteodată chiar vorbim cu repliciile lor.
V-a schimbat vreun rol care l-ați jucat de-a lungul carierei, conceptul despre prieteni, familie? Și care a fost el?
Sigur că da, orice text nou e un izvor de a te informa, de a cunoaște, de a fura ceia ce nu poți găsi în altă parte. N-o să vă spun care a fost, nu deschid ușa în sala sufletului meu, acolo intră puțini vizitatori și nu se pun întrebări. Dacă personajele jucate nu și-ar lăsa amprenta, actorul n-ar persevera. Ori actorul crește de la rol la rol.
De ce ați acordat prioritate poeziei în cariera actoricească?
Dacă nu exista poezia, o inventam. I-am acordat prioritate din simplul motiv că are tendița de a descoperi miracolul. În fața unei poezii, ești ca în fața unei declarații de dragoste. Prin poezie descoperi lumea sentimentelor, lumea șoaptei, tăcerii, intrigii și marii iubiri. Pentru că pe scenă, poezia, pauzele ei, devin răstigniri, bucurii, emoții și mijloace de a te intimida și înălța. În poezie poți săpa la infinit, descoperind noi și noi izvoare. Prin poezie poți plânge, mângâia, uita, blestema și nu în ultimul rând, A te ruga!
În scenă, lumea mereu vă vede împletit cu poezia, cu emoția. Acasă tot un romantic sunteți?
Poezia te etichetează, ca și rolurile. Am fost selectiv la ceea ce mi s-a propus să fiu în scenă. Am fost și sunt prieten bun cu toate personajele mele, le-am iubit și le-am urât deopotrivă. Exact așa se-ntâmpla și-n cotidian. Nu poți păstra pe val tandrețea și romantismul la nesfârșit. Se întâmplă să se-noade păcatul cu supărarea pentru ca mai apoi să vină clipa unui fior de compasiune și armonia totală să-l deznoade cu un:
Bună seară, iubito, te-aștept ca și când
Numai dragostea noastră ar fi pe pămînt!
Mai presus de măriri, de căderi, de măriri, de cuvânt!
Bună seară, iubito, te-aștept ca și când...
Bună seara!
Iubiți surprizele?
Da, făcute de mine, venite din suflet, din mare respect și recunoștință. Surpriza este un gest de admirație, de dragoste. O mică surpriză aduce lumină, fiori, renaște amintiri. Surpindeți și veți și surprinși. Dăruiți, nu oferiți!
Care sunt acele lucruri care păstrează armonia și echilibrul în familie?
Sinceritatea dă spațiu armoniei și înțelegerii. Comunicarea este la fel de importantă, un pilon de rezistență, pentru că fiecare om este o enigmă, un mister pentru sine, nemaivorbind pentru ceilalți. În viață ne trăim rolul într-un fel, dar uneori naufragiem și părem altfel pentru cei de alături. Rătăcind în sentimente putem pierde din identitate. Cred că, exceptând prietenia și respectul, comunicarea nu permite rătăciri.
Cine este criticul în care credeți necondiționat?
Soția este cel mai bun critic al meu, mă scanează în cifre și îmi dă nota cea mai joasă, dar știu că este cea mai adevărată. Ea este omul care îmi dorește întotdeauna binele, chiar dacă nu spune mereu ceea ce mi-aș dori să aud. Eu am învățat să mă accept cum sunt!
Dar cum sunteți? Puteți să vă faceți autoportretul în trei propoziții?
Un actor în care ning amintiri, bate vânt, colecționează cuvinte, iluzii, speranțe și dor. Are păcate multe și grele pe care le spală când curge ploaia, le-ngheață-n seara de Crăciun cu colinde și rugăciuni. Umblă prin lume cu umbra după el, culege pelin, crede că salcâmii înfloresc noaptea, închide fereastra să nu intre seara. Iubește!
Ce tradiții de familie păstrați și valorificați?
25 decembrie, Crăciunul, nașterea Domnului nostru Isus Hristos. Cred că este cea mai sfântă sărbătoare a creștinilor și cea mai frumoasă. Fiori, magie, fulgi, brazi, pomi de Crăciun și desigur Moșul care face fericiți atâția copii. Moș Crăciun în care cred și eu, îmbrăcând ani la rând costumul, mă transpun, intru în povestea tradiției nașterii Domnului. Păstrez cu emoție și sfințenie amintirea Crăciunului din vremea copilăriei, sărbătorit în familia mea de pe malul Dunării, alături de mama și de tata. Amintirea cetelor de colindători, a moșului pe care-l așteptăm să ne bată cu măciuca în prag pentru a avea noroc și sănătate în casă. Ne străduim să aducem și astăzi pomul de Crăciun și bucatele din Cartalul meu drag.
De câțiva ani sunteți bunic, a reușit să vă vadă nepoțica în scenă? Ce emoții are în acel moment actorul și care sunt lecțiile primite din aceste trăiri?
A fi bunic este o binecuvântare, noroc și fericire. Exemplu în toate și-n tot.
Și acum îmi amintesc, jucam Jack și vrejul de fasole. Ana Maria, nepoțica mea, era în primul rând. Eu jucam căpcăunul. La final, după aplauze, o fetiță mi-a adus un buchet de flori, eu am sărutat-o pe frunte. În acel moment, Ana Maria a urcat pe scenă cu viteza fulgerului și a dat-o pe fetița cu florile la o parte și-i zice: „Acesta-i Bubu meu”, adică bunelul. După care s-a întors spre mine și mi-a spus: „Tu pe mine nu mă iubești, iați-o pe ea de nepoțică” și a coborât plângând în sală. Peste ceva timp mi-a spus: ”Te rog, Bubu, la următorul spectacol să nu-ți aducă nimeni flori, am să-ți aduc eu”. Avea pe atunci 4 anișori. Acum e fată mare, școlăriță. Suntem cei mai buni prieteni, avem secretele noastre și multă, multă dragoste.
Dacă ar fi să vă reîntâlniți cu Nicolae Jelescu, de acum 15 ani, ce i-ați spune?
Sapă cât mai adânc, nu pierde spațiul timpului, vorbește mai mult cu tine, pune-ți întrebări, grăbește-te că moina-ți încetinește pulsul, faci umbră, lasă urme. Omul nu este definit, omul se face pe sine, devine. Așa că ar trebui cât mai des să ne spunem fii liber, caută. Ideal ar fi amalganul dintre orgoliul aristocratic și credința profundă în forțele proprii, dintre indentitate și cunoașterea de sine. I-aș mai spune verticalitate.
La ce visați cel mai des?
Gândurile se evocă în vis, dar visele nu se spun până la apus. Îmi place să spun că am pasiuni, dorințe și nu vise. Descifrând visele, riști să aluneci în amintire și să cazi în ridicol, de aceea nu visez. Foarte des în locul viselor îmi impun ironia, pentru a nu fi penibil. În alte vorbe de ale mele am zis că vreau să zbor în vis, pentru a evada, acolo e liniște. Și-n tăcerea cea mai mare – dragostea și ura, sunt într-o armonie perfectă.
Când plânge cel mai des un actor, în scenă sau în culise?
Forța convingerii, suspansul, impactul actorului cu textul, mesajul dramatic face jocul. Lacrima este un atribut al actorului pentru a impresiona, este undița Cabotinului. Nu sunt sigur că lacrima în ochiul actorului trebuie să facă parte din această complexă meserie. Un actor poate să plângă fără lacrimi, trăind intensitatea momentului făcând să vibreze sufletele spectatorilor și să provoace lacrima în ochii lor. Așa înțeleg. Accept lacrima ca mijloc de exprimare a emoției eșecului și ca exprimare a emoției succesului. E frumos să fie așa, viața. Culisele văd multe, îndură multe. În culise se urăsc și se iubesc, se condamnă, se judecă. Culisele nu mint, culisele nu iartă. Totuși în viața adevărată se plânge cel mai mult! Eu cel mai des plâng în mine, mi se zguduie tot sufletul, dar nu se exteriozează. E mai ușor să verși lacrimi, ale mele pur și simplu se opresc în gât!
Dacă ar fi să dăm cortina jos, care ar fi monologul spus de Nicolae Jelescu pentru cititorii RED by RC?
Când se lasă cortina este o tristețe și-o tăcere grea. Aș zice din Lucian Blaga:
„Oprește, Doamne, trecerea!
Știu că unde nu e moarte nu e nici iubire -
și totuși,
Te rog; oprește, Doamne,
ceasornicul cu care ne măsori destrămarea.”
Vă iubesc!
