Text: Ana Bivol
Foto: Gabi Hadiev
Sunt oameni care ne inspiră să facem lucruri frumoase sau să luăm decizii mai ușor. Gabi este un om care inspiră prin felul ei de a vorbi, de a privi și de a scrie. Gabi e un om care poartă ca talisman o bucățică din galaxie și o să înțelegeți la ce fac referință, citind din... să-i zicem, acest coming out. La rândul meu, când am citit, mi-a părut rău de un lucru... că s-a terminat textul și că mai aveam nevoie de o continuare. Cine știe?!
„Trăim într-o lume cu aproape 8 miliarde de oameni și, dacă ai crede că se poate găsi cineva ca tine, atunci doar dacă cu aceeași formă a sprâncenelor sau poate același număr de kilograme, dar nu și cu aceeași istorie de viață.
Totul a început pe neașteptate. Aveam 4 ani când mi-a fost depistată o maladie la ochiul stâng, după care se transformase în alta mai complicată. Dacă o să mă întrebați ce am făcut să tratăm sau ce am făcut să salvăm situația, am să vă spun că tatăl meu era un bărbat gelos.
În anii când mama mea, ca și miile de femei, lucra în Italia, familia de care avea grijă, la rândul său, s-a oferit să ne ajute, să achite operația și toate cele necesare. Din frica de a rămâne singur, sau mai bine spus din prostie, tatăl meu a refuzat să îmi permită să plec. zicea că în așa fel încercăm să fugim de el. Peste ani, părinții mei au divorțat, iar până a avut loc intervenția chirurgicală era deja prea târziu, cel puțin așa zic medicii, eu am zile când încă mai cred și hrănesc speranța din mine.
A fi un copil cu „defect” e greu. Sincer. E greu să treci peste privirile lungi, șoșotitul, arătatul cu degetul. E greu să îți spui: „Gabi, încetează să mai privești în podea când mergi pe coridoarele școlii.”
E greu să treci peste glumele făcute pe seama ta, gen că ești un pirat sau un extraterestru trimis pe Pământ să cerceteze ceva.
Aveam o perioadă lungă, când OAMENII, absolut toți, îmi păreau insuportabili. Creștea o ură în mine atât de mare...
Dar tot OAMENII au reușit să o stingă.
În anul în care a avut loc prima intervenție chirurgicală, n-au fost îndeplinite toate visele. Imediat după intervenție m-am îndreptat spre oglindă, îmi doream atât de mult să îmi văd ochii de aceeași culoare, ochi fără „defect”, dar și mai minunat ar fi dacă ar dispărea întunericul. Dar nu a fost să fie. Când am zburat acasă, din cauza presiunii, au început complicațiile. Ochiul meu stâng a început să piardă din culoare. Dintr-un ochi căprui, am acum o mică galaxie verzui-albăstruie. Cel puțin așa îmi spun oamenii necunoscuți, cei care mă urmăresc. Oamenii care scriu mesaje de kilometri de susținere, oamenii pentru care absolut deloc nu contează fricile tale și te acceptă simplu pentru faptul că tu singură te-ai acceptat.
Eu sunt Gabi, sunt fotograf, și am nevoie doar de un singur ochi ca să privesc lumea prin vizor.
Nimeni și nimic nu ar trebui să ucidă visele noastre, să treacă peste principii și să impună standarde. Suntem mult mai interesanți, mult mai frumoși și deschiși decât ne pare că suntem.
Atât de bine e să poți privi în suflet oamenilor cu ochii, și atât de bine e că eu asta încă o pot face.”
