Vasile Botnaru
Tabloul unui aventurier raţionalizat

Este altfel. Tot timpul a fost. Prin fel de a fi, verticalitate, prezență, implicare, chiar și vestimentație... chipiurile lui au devenit un brand care-i personalizează felul, iar picturile în vin te îmbată ori de câte ori vrei să le dezlegi misterele. Un jurnalist care se respectă și știe să pună „Punct, și de la capăt”, Vasile Botnaru e omul schimbărilor, dar mereu cu aceeași poziție civică în societate. De aproximativ 16 ani este director al postului Radio Europa Liberă, din Chișinău. E liber! în alegere și în gândire. Cu siguranță, și interviul nostru va fi așa. În relaţia cu tatăl său, el spune că era Prâslea cel Voinic, aşa că nouă nu ne rămâne decât să culegem din cuvintele lui, merele de aur.

Cum ați fost în copilărie și ce v-a marcat în acei ani?
Copilăria mea a fost un fel de fericire amestecată cu sentimentul sărăciei. Ca să dobândeşti o pâine trebuia să stai într-un codălău în care se înghesuia multă lume. Dintr-o rublă ți se dădea rest patru copeici, iar pâinea o puneai într-o plasă. Îmi amintesc cum deja ieşeam de printre oameni, dar plasa mea cu pâine rămânea între corpurile lor şi o smulgeam ca pe o ridiche. Acesta era simbolul sărăciei, ororii şi al umilinţei pe care o simţiai... mersul după pâine. Același sentiment era când dădeai sticlele goale la recepţioner, făcându-ţi socoteală că îţi cuvine o rublă, dar nenea care vedea vreo fisură la sticlă o întorcea și atunci vedeam cum din rubla ceea scade, încă şi încă. Era o tragedie ca din 10 sticle să dai numai 8. Asemenea episoade concurează mult cu starea de fericire care este prepetuă oricum în structura copilăriei. Sigur că eu acum reconstitui din viaţa matură, atunci poate nu avea proporţia şi gravitaţia respectivă.

Care au fost cărțile care le aveați pe raft în adolescență?
Eu am avut norocul de cărţi cu grafie latină, româneşti, pentru că taică meu a făcut şcoală românească şi, în pofida interdicţiei, el le mai păstra acasă, în rafturile mai ferite de ochii unei posibile turnături. La vedere erau puse operele lui Stalin şi ale lui Lenin. Totuşi, pe acea vreme, citeam „Omul invizibil” de H. G. Wells, „Aventurile lui Huckleberry Finn” de Mark Twain sau tot felul de cărţi de aventuri de Karl May, specifice pentru perioada romantică a copilăriei.

Cine sunt oamenii care v-au influențat și cei care v-au format ca și personalitate?
Cred că familia, inclusiv bunicii, prin exemplul lor. Pe linia mamei, care a fost crescută de mama vitregă, bunica Ştefania – o femeie foarte bisericoasă şi evlavioasă, iar pe partea lui taică meu, bunicul care era un fel de „edinolicinik”, el s-a opus toată viaţa să intre în colhoz, avea căruţa lui, era curier de poştă. Iată că două moduri de viaţă m-au influenţat. Bunicul era zgârcit şi socotit, considerând imposibil să cheltui bani pe chitară şi distracţie, el zicea că, dacă i-aş cere pentru ciubote, mi-ar da, aşa nu. Însă bunica Ştefania, din puţinul care îl avea, considera că trebuie să ne alinte... adevărat că putea doar cu o bomboană.

Când a trebuit să luați cele mai importante decizii?
Cred că cea mai importantă decizie a fost să mă însor la vârsta de 21 de ani, exact ca şi tatăl sau bunicul meu. În aparenţă, după standardele de astăzi, este o mare prostie, fiindcă eşti verde şi nu prea înţelegi ce faci, dar, pe de altă parte, dacă tragi lozul norocos, asta este exact ceea ce trebuie ca să-ţi asiguri timp să fie deja copiii maturi, iar când tu te maturizezi să ai o relaţie bună cu ei şi să fii încă în putere, să apuci să-ţi vezi nepoţii. Eu, inconştient, mi-am făcut asemenea program şi acum am norocul să văd nepoatele şi mă pot bucura de asta.

Aveți momente în care plângeți?
Plâng atunci când mă înduioşează ceva, mă depăşeşte situaţia sau neputinţa de a face absolut nimic. De exemplu în perioada asta de pandemie, că nu pot merge la nepoata mea la Paris sau chiar la două cartiere la nepoatele care stau cu mama lor în alt apartament şi eu m-am înconjurat acasă cu poze. Ne mai salvează bucăţile video, dar asta este peste puterile mele. La tema nepoţelelor sunt deosebit de vulnerabil şi chiar pot să plâng din acest motiv. Asta de acu vine cu vârsta.

La ce visați cel mai des?
Continui să visez la ceea ce puţin probabil să se mai împlinească. De mic am visat să cânt la pian şi acum mă bucur căci nepoatele recuperează chestia asta. Vreau să fac numai pictură, să nu mă distragă alte lucruri sau, cel puţin, să pictez pe săturate. Vreau să mă apuc de pictura în ulei, dar mi-e frică.

Sunteţi fricos?
În sensul că poate să nu-mi iasă ceea ce-mi imaginez. Deşi niciodată nu ezit, eu mă aventurez în toate celea. Familia ştie – când vreau ceva, imediat fac şi cumpăr ceea ce îmi place, toate nebuniile din cap le realizez, tocmai de aceea ca să nu regret că nu am încercat, după, pot uşor să abandonez. Familia mea ştie că cele mai noi gadgeturi, telefoane vor fi mereu în casă. Eu nu cheltui bani pe reparaţie, amenajări noi, dar pe tot felul de discuri, muzici, casete, am dat fără niciun regret salariile mele. Totuşi sunt un aventurier raţionalizat.

Care au fost cele mai supărătoare momente din activitatea dvs. jurnalistică?
Au fost momente când era a lehamite, vedeam că tocmai nu are niciun efect jurnalismul în timp ce cei care decid îşi văd de treabă. Această profesie era pusă în situaţia unui căţeluş care latră la caravană. Dar sigur că pe termen lung lucrurile se schimbă. Noi suntem nerăbdători ca să aşteptăm...
Să schimbi comportamentul unui politician nu este posibil, dar iată să determini alegătorii să nu-l mai accepte într-o funcţie, este mai realist, dar este de lungă durată.

Cum sunt prietenile între jurnaliști?
Există solidaritate, prietenia este o chestie mai colorată emoţional. Faptul de a fi solidar poate să existe atunci când oamenii împărtăşesc aceleaşi principii etice şi văd la fel meseria. Există solidaritate de rezistenţă, deontologică, eu cred în asta, am pledat pentru aceste valori şi împărtăşesc principiile deontologice.

Ce se investește în echipa de la Radio Europa Liberă întru obținerea calității?
Asta este o alegere! Fiecare selectează ceea ce îi aduce satisfacţie, glorie sau profit.
Iar dacă ar fi să aleg cuvintele cheie, în echipa de la Radio Europa Liberă mă strădui mereu să investesc curiozitatea, relevanţa şi oportunitatea jurnalismului.

De regulă, cum soluționați conflictele?
Când eram mai tânăr, eram mânios, vârsta m-a învăţat să nu reacționez emoţional. Citisem undeva că în armata prusacă era o regulă, un soldat căruia i s-a părut că este nedreptăţit nu avea dreptul să reacţioneze cu un raport timp de 24 de ore, fiindcă cel puţin la 24 de ore te calmezi şi lucrurile se văd altfel. Iată eu încerc să stăpânesc emoţia şi să reacţionez raţional şi contează mult să faci delimitare între natura conflictului şi partea personală.
Când toată lumea e obișnuită să savureze în pauză o cafea sau un vin bun, dvs. le aplicați pe pânză, tablouri sau sticle. Alegeți vinul după gust sau după culoare?
Eu îmi dau seama după miros care şi cum funcţionează. Aşa am dedus eu pe cale experimentală, nu sunt vinificator. Dar, în funcţie de miros, ştiu cum vinul se va comporta, iar culorile iarăşi depind de tipul foii cu care lucrez. Îmi place să experimentez diferite tipuri de hârtie şi de vin cum interacționează între ele şi cum se comportă. Cea mai interesantă gamă este de la vineţiu până la roz, de la bleu palid până la bleumarin întunecat spre negru. Eu mi-am ales în mod conştient diapazonul spartanic. Uneori lumea e sceptică, nu crede că lucrez doar în vin. Eu pot să pariez cu oricine că lucrările mele nu au niciun fel de chimie sau adaosuri, am doar mici trucuri. Da, verdele şi cafeniul le obţin prin tincturi naturale de ierburi, dar totul este absolut ecologic şi natural. Prefer să stau în atelier şi să pictez singur, nu accept nicio privire din spate, e o chestie intimă.

Care pictură v-a adus cea mai mare satisfacție sufletească, dar financiară?
Nu mă gândesc la partea de profit, căci eu nu trăiesc din asta. Totuşi, cei mai mulţi bani i-am făcut cu vânzările de la salonul MolDeco, dar scopul meu nu este să mă îmbogăţesc din tablouri. Ţin mult la picturile cu seria din flori, asta e starea în care mă aflu, dar constant pictez din zona amintirilor, pentru că sunt om de la ţară, peisajele rustice – asta este evocarea vieţii mele de la ţară. Mă înduioşează bătrânelele în costume naţionale, cămăşile, iile, covoarele – ca pe toată lumea de la ţară, asta este în sânge şi e firesc.

Oamenii cresc și zic că nu mai cred în povești sau minuni? Dvs. mai credeți în ele?
Cred! Toată civilizaţia este bazată pe poveşti şi scheme cu happy end. Asta e baza vieţii, speranţa. Chiar şi moartea este interpretată ca o speranţă, că după ea există ceva!

Am citit mai multe interviuri cu și despre dvs... sunteți mereu o carte deschisă și discutați la orice subiect? Ați avut vreodată secrete și, dacă da, când o să vorbiți despre ele, iar, dacă nu, de ce?
Nu am omorât pe nimeni, asta la sigur. Nu am copii bastarzi, în zonele acestea nu sunt niciun fel de secrete şi descoperiri. Eu îmi trăiesc viaţa la vedere. E adevărat că sunt secrete fireşti, dar prefer o viaţă de cetăţean onest, prefer să dorm liniştit şi să nu ascund banii de stat sau de nevastă.

Nu este un secret că sunteți tătic de fete. Ce lecție ați învățat de la ele și viceversa?
De la ele am învăţat că femeile sunt total deosebite, în primul rând pentru că ştiu să facă ceea ce nu ştim noi, bărbaţii – să dea viaţă! Şi atunci noi suntem într-un fel de minoritate, iar superioritatea adevărată aparţine femeilor. Noi suntem ca păianjenul cela care poate fi mâncat după actul sexual. Una din cărţile care m-au marcat în maturitate este „Laptele negru” de Elif Shafak. Când am aflat despre traumele postnatale am înţeles că, în virtutea unei blajinităţi de astea masculine, noi, bărbaţii, nu înţelegem şi umblăm fericiţi, băuţi, în timp ce femeile după naştere suferă. Iar de la mine cred că fetele mele au învăţat să fie hotărâte – nu se lasă modelate şi au moştenit trăsătura de lider.

Cum este să fii bunic? Este o diferență între ce simți când ești tată și atunci când ești bunic?
Când eşti bunic eşti mai copt la minte, mai destupat la inimă şi mai disponibil pentru şuvoiul acesta de tandreţe, dragoste şi gingăşie. Desenul care îl făcea o fiică, sigur că era în aparenţă de aceeaşi valoare, dar efectul este înzecit când îl face nepoţica.

Sunteți matinal?
Mă trezesc ca să aud prima emisiune la Radio Europa Liberă. Deja asta este o formare profesională, eu trebuie să ascult la ora 06.30 la modul real ce se întâmplă în emisiune.

Mereu sunteți îmbrăcat cu bun gust, cine sunt stiliștii dvs.?
Aceasta este o intuiţie, deşi asta a pornit tot de la fetele mele. Mi-au cerut să nu îmbătrânesc, să mă comport aşa cum se comportă tinerii. Deşi asta este şi în firea mea, am urât mereu ţinuta oficială, îmi place cea dezinvoltă.

De unde vă cumpărați accesoriile sau cine vă face așa cadouri deosebite?
Cea mai parte din chipiuri sunt din cadouri, prietenii îmi aduc din călătoriile lor. Unele sunt aduse din Georgia, dar, de exemplu, Aurel Cepoi, care e un călător spre Tibet, mereu îmi aduce de acolo câte ceva. Am şi o şăpcălie de mudjahedin, de asta din Afganistan, îmi plac lucrurile exotice.

Care a fost pentru dvs. cea mai frumoasă provocare în calitate de pictor?
Să particip la acţiuni de caritate.

În calitate de jurnalist?
Să se teamă demnitari de întrebările tale.

În rol de tătic?
Cea mai dificilă provocare eu aş spune să nu te amesteci în viaţa copiilor şi să nu impui stilul tău de viaţă în căsnicia lor.

Socru?
Foarte plăcut să devii dirijat, să te laşi pe mâna ginerelui.

Soț...
Să fii acceptat îmbătrânind.

Coleg/profesor?
Să fii valabil.