Text: Alexandru Vakulovski
Liliana Corobca este o scriitoare pe val în România, a publicat multe romane (traduse în mai multe limbi), dar și volume de cercetare a comunismului românesc. Deși e din Săseni, Călărași, dă mai greu pe acasă și pe la Chișinău. Am discutat cu ea despre anii de studenție din Chișinău (cu fantomele din Cimitirul Armenesc), dar și despre preocupările ei din București.
Dragă Liliana, te-am cunoscut la sfârșitul tulburilor ani 90, când ambii eram studenți la Litere în Chișinău. Eu m-am transferat la Cluj, tu ai plecat să faci doctoratul la București. Ce gust ai când îți amintești de Chișinăul anilor 90?
Dragă Alexandru, când întrebi de gust, aproape că sugerezi și răspunsul. Nu, nu am un gust amar. Adevărat, nici prea dulce. Multe nuanțe gustative... când veneam de acasă cu genți grele pline cu mâncare, locuiam la cămin și, în cel mult două zile, mâncam tot ca lăcustele și apoi căutam cu înfrigurare noi soluții comestibile. Mi-am stricat atunci stomacul, dar am scăpat doar cu o gastrită acută. Cu o asemenea geantă uriașă și grea, m-a prins Rodica Ciorănică, pe strada Pann Halippa și m-a ajutat până la cămin, spunându-mi că mă știa de la olimpiada raională de literatură, apropo.
Căminele facultăților de Litere și de Jurnalism de lângă cinematograful Gaudeamus au fost rase. Ai mai trecut pe acolo? Ce simți în legătură cu asta? Dar față de cinematograful Gaudeamus, care de asemenea a fost distrus?
Am aflat și eu. Nu, nu am simțit nevoia să mă las pradă amintirilor, nu încă. Dar mi-ar fi plăcut mult să găsesc totul neschimbat, ca acum 20 de ani. Simt că viteza timpului e mai mare decât înainte și nu poate fi controlată prea ușor. Totul se schimbă sub ochii noștri acum. Cinematograful Gaudeamus era închis încă pe vremea studenției mele, dar când am venit la București am prins mai multe deschise, iar acum sunt și aici închise mai toate. Sunt niște ruine. Ne-am născut acum un secol, asta e. Mult timp nu m-am uitat la filme de pe laptop, mergeam la cele două cinematografe încă deschise, dar eram printre puținii care nu deschideau telefonul mobil la fiecare scenă de film mai relaxată sau care nu rumegau zgomotos pufuleți sau biscuiței. Devenise deranjant și, încetișor, am descoperit avantajele laptopului, acasă.
În memorialul Eternitate, pe care Voronin l-a renovat și i-a pus gard înalt, continuă să se bage mulți bani de către socialiști. Un ghid al Chișinăului spunea într-o emisiune că nu înțelege de ce acest loc era inclus în traseul turistic, pentru că e hidos. E frumos doar pentru că e parc, în rest... Ce amintiri ai față de acest loc?
Pe vremea mea, se spunea „Focul veșnic”, nu Eternitate. Cu gard nu l-am văzut încă. Era loc de întâlnire acolo, învățam la greaca veche în jurul focului, mi-a inspirat și scene de roman. Parcul e important și faptul că studenții aveau aer curat îl pot aprecia abia acum, la justa valoare. Acum, deschid geamul dimineața, să aerisesc, chipurile, și-mi vine o putoare de benzină și gaze, de mi se ofilește nasul. Închid repede geamul la loc. Cine știe istorie nu se lasă impresionat de garduri și de noua propagandă, iar cine nu, se va plimba pe acolo, de plăcere, că nu sunt chiar așa multe parcuri prin Chișinău.
Să mergem mai departe... La cimitirul Armenesc. Eu mai mergeam pe jos, prin cimitir, spre Litere. La mormântul lui Mateevici, Pavel Păduraru făcea un cenaclu pe atunci (cenaclul Bacovia, apoi Eugen Cioclea). Și tu ai mers pe același traseu? Sau preferai drumul „oficial”?
Da, cimitirul Armenesc este un loc deosebit. L-am adorat, desigur, ca toată lumea bună de la Litere. Taman la noi activitatea cenaclului s-a întrerupt, c-a ieșit o fantomă îndrăgostită să-l asculte pe Păduraru și publicul poetic adunat pe acolo a luat-o la goană. Nouă ni se arătase doar locul faptei și ni se descria cu multe amănunte cum arăta fantoma. La Cioclea eram plecată. Am moștenit, prin anul IV, un caiet al cenaclului Mihai Eminescu de pe vremuri, în care scriam caligrafic una alta, am făcut câteva ședințe (ca să compensăm cumva absența lui Păduraru din cimitir), trezind interesul lui Dumitru Crudu și a unui prieten de-al lui. Fiind poeți mulți, a trebuit să-mi asum și atribuții de critic literar. Caietul, un registru mare, mai precis, a rămas la facultate, din câte știu. Nu, nu mă duceam la facultate prin cimitir.
Spuneai undeva că aveai o prejudecată față de taximetriștii din Chișinău, că ți-era frică să urci într-un taxi. Ce alte pericole existau pentru domnișoare în anii 90 la Chișinău?
Nu mai știu. Era o perioadă tulbure, cu lume săracă.
Să mergem pe alt traseu. Penitenciarul 13 nu prea s-a schimbat de când a stat acolo tovarășul Kotovski, în schimb Stadionul Republican e o ruină. Nu știu cum voi, fetele, noi însă mai mergeam acolo la meciuri. De care alte locuri îți amintești și acum nu mai există sau s-au transformat în altceva?
Am fost de câteva ori la ora de sport pe stadion, îmi amintesc. Drumul meu prin Chișinău e scurt și uniform. E doar un punct de tranzit spre satul meu. Foarte rar stau mai mult, adică doar dacă am invitație la vreun eveniment și am promis ferm că vin. Când ajung în gară, nerăbdarea de a ajunge mai repede acasă e atât de intensă, că nu mai am curiozități, doruri pentru acei cinci ani ai studenției. Îmi aduc aminte de multe lucruri și vreodată voi reface traseul acelor ani. Am fost recent la Muzeul de Artă, arată destul de bine. Cu lucrări reprezentative, autori pe care îi cunoșteam mai puțin. Pe vremea mea, era închis.
Am ajuns la Litere. Când ai ajuns la București, ți-a fost dor de facultatea din Chișinău? Ce deosebiri existau între facultățile de filologie din cele două capitale? Dar între cămine?
Am revenit aici de câteva ori și dorul îmi trecea instantaneu. Textual: nu îmi este dor, poate mai târziu îmi va fi, dar nu m-am topit de doruri prea multe de-a lungul vieții, nu sunt genul. Foarte amănunțit, nu aș putea răspunde în privința deosebirilor, că la București am venit la doctorat, nu am fost studentă. Pot spune că se făcea școală și la noi, doar că prin anii 1990 nu se găseau cărți românești încă. Ni se dictau la curs versuri de Octavian Goga, de pildă. Am venit cu multe lipsuri în România și mai recuperez și acum. Căminele românești nu erau împărțite după facultăți. O fată de la Biologie putea avea un vecin de etaj de la Fizică sau Litere. La noi căminul 7 era doar al facultății de Litere (și 8), amețeai de atâtea filoloage.
Știm cu toții că înainte n-a fost mai bine. Totuși cum îți explici nostalgia?
Pentru unii, a fost mai bine, unii au fost tineri, alții erau membri de partid și aveau facilități deosebite, mulți furau de la sovhoz, n-o duceau rău. Au existat așteptări mari care nu s-au îndreptățit, a fost și o politică de sărăcire a populației, au fost mai multe tactici sau n-au fost, în urma cărora lumea a rămas a trăi numai cu amintirile. Am mai spus că nu sunt nostalgică, deși am avut o copilărie fericită.
Când erai studentă, frecventai bibliotecile din Chișinău? Dar pe cele din București?
Da, desigur. Mă mir acum cum de rezistam. Mai eram și latinistă și aveam de tradus din latină, din greacă, am făcut patru ani franceza (și la facultate, apoi la Alianța franceză), doi, germana, aveam cursuri și sâmbăta, iar cărțile cerute de profesori se găseau doar la bibliotecă. Cursurile la cele câteva literaturi (română, universală, latină), am în vedere. Și mergeam acolo cu regularitate. La București am continuat această tradiție, n-am avut încotro, la câte aveam de recuperat.
Cum și unde ai început să scrii?
Am scris acasă, când eram elevă, ba chiar am și trimis la „gazetă” (mi-a apărut o povestire fantastică în „Florile dalbe”, în 1992). M-am apucat, normal, drept de roman, pe la 12 ani. Am scris vreo două caiete de 12 foi, cum erau pe atunci, am obosit îngrozitor și am ajuns la înțeleapta concluzie că pentru roman am nevoie de mai multă experiență. Așa că, dacă tot eram pătrunsă de fiorii creației, ca să nu se piardă ei degeaba, am trecut la poezie. Aici spiritul meu critic a avut și el un cuvânt de spus și, cu prima ocazie, după ce am terminat doctoratul, am revenit la prima dragoste cu mult avânt, dar fiorii lirici mai emană și azi niște semnale ici colo. Tratez fenomenul cu condescendență și empatie. Tot românu-i și oleacă poet, cum s-ar zice.
Sjon spunea că nu-i crede pe prozatorii care n-au scris poezie, apropo de ce ai spus. Ești o prozatoare de succes în România, romanele tale au fost traduse în mai multe limbi. Totuși surprinzi lucruri nu tocmai poetice, cum ar fi abandonul infantil, de exemplu, în Kinderland. Moni Stănilă spunea despre acest roman că ar trebui dăruit de vameși tuturor părinților care-și abandonează copiii ca să meargă la muncă în străinătate. E Moldova acum un sat părăsit, ca în Kinderland? Cum îți alegi temele?
Nu am renunțat la ideea unui volum de poezie, la un moment dat. Aproape niciodată nu îmi aleg temele și, dacă încerc să le aleg, nu reușesc mereu. E ca rândul la pâine în vremuri grele și să sperăm, de mult apuse, când unii stau la coadă, alții se bagă în față, unii, foarte educați, așteaptă cuminți să le vină rândul, alții, agresivi, impertinenți, se împing cu coatele în față. Cam așa e și cu temele mele. În capul meu se poartă tratative efervescente și vine un subiect, ca o pisică blândă, care încearcă să mă convingă că va fi ușor de scris, că e aproape gata, că așa ca el nimic nu mai există...
Ești cercetător la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, acest lucru se vede și din bibliografie, pentru că ai publicat mult despre cenzură, ești editor la Panorama comunismului în Moldova sovietică, iar pe de altă parte, ești și autoarea romanului Caiet de cenzor. Cum se împacă scriitorul cu cercetătorul?
Exact la întrebarea asta am mai răspuns, dar nu-mi aduc aminte prea bine ce am spus, așa că reiau. La Caiet de cenzor și la Capătul drumului s-au împăcat bine, sunt romane care au apărut în urma preocupărilor mele științifice. Am studiat mult un domeniu, am publicat documente, dar, mai târziu, și povești literare. Experiența de editor al Panoramei comunismului... a fost una inedită și excepțională, dar care nu s-a suprapus peste personalitatea mea artistică. Am învățat, după atâția ani, să-mi administrez timpul, energia și să combin utilul cu plăcutul, într-un fel. Nici nu mă mai văd scriitoare „casnică”, având ca singură ocupație scrierea romanelor... Deși am atâtea romane de scris, că o perioadă cu mai mult timp liber nu mi-ar strica. Nu știu cât se împacă, dar cu siguranță se suportă reciproc (scriitorul cu cercetătorul).
Felicitări pentru cel mai recent roman publicat, Buburuza, dar și pentru Ionesco. Elegii pentru noul rinocer – în curs de apariție, din frumoasa colecție Biografii romanțate a editurii Polirom. Zi-ne, te rog, câteva cuvinte despre aceste cărți.
După atâta comunism, Buburuza înclină balanța spre tandrețe, feminitate, deși am avut nevoie de o stare specială ca să pot duce la capăt romanul. Am știut că vor fi accente sentimentale, că voi merge pe o linie foarte fragilă, ușor de ratat, dar mi-am asumat asta. Îi zic „romanul meu de dragoste”, dar nu va fi singurul, mai am unul la orizont, care se vrea și el scris de ceva timp. Am avut și sentimentul unei datorii împlinite, fiind dedicat unei prietene care a murit acum trei ani. În 1997, am susținut teza de licență despre limbajul absurdului la Eugen Ionesco. Când am primit invitația de a scrie o biografie, am ezitat la început, încă lucram la Buburuza. Apoi mi-am zis: Ionesco să fie. A fost propunerea mea, pe care editura a acceptat-o. Cel mai greu a fost să găsesc o perspectivă adecvată, ca să prind și biografia, și opera, și stilul lui inconfundabil. Dar nu cumva să citez prea mult din Ionesco, autor Humanitas, iar eu public la Polirom. Am adunat foarte mult material și am lucrat repede. Aștept cu nerăbdare să țin cartea în mâini și să văd ce zic cititorii. E o carte atipică.
Tinerii scriitori din Chișinău te pândesc de multă vreme pentru o lectură la cenaclul Republica. Când te vei opri, totuși, din drumul tău spre sat, pentru un eveniment la Chișinău?
Când cei care mă invită vor avea posibilitatea ca, după eveniment, să mă ducă acasă, cu o mașină, e la 40 de minute de Chișinău și seara nu mai am autobuz în satul meu; în hoteluri nu-mi place să stau, e și scump, nu-mi place nici la rude sau prieteni. Altfel, le mulțumesc tinerilor pentru răbdare și înțelegere: ajung obosită după drum lung și tot ce-mi doresc e să stau alături de părinți, în casa copilăriei.
Îmi cer scuze pentru următoarea întrebare, dar e ceva la care mă gândesc și eu uneori. Unde te vezi când vei ajunge la pensie, în Moldova sau în România?
Depinde de starea sănătății și de cea materială. La sat e mai greu când ești bolnav, dar e minunat să poți ieși în curte, să dai apă la găini și să ți se gudure un motănel la picioare. Nu am luat decizii la acest capitol, iar cu noile pretenții privind vârsta pensionării se pare că vom mai lucra încă vreo cinci ani și după moarte. Nu vreau să mă gândesc la pensie încă.
