Photo & Retouch by Kalisa Marcenco
ROZA VÂNTURILOR
A început frumos. S-a lăsat într-un genunchi și a scos din buzunarul vestei un inel de logodnă, întrebându-mă dacă vreau să fiu soția lui. Am zis DA exact în ziua în care țări din lumea întreagă intrau în carantină din cauza Covid-19, la câteva ore de la anunțarea stării de urgență și la noi. Am răspuns afirmativ, acum vorbind pe bune, din cauza ambelor stresuri, și nu pentru că tare voiam să ajung iar măritată. Una e pentru că până și Organizația Mondială a Sănătății mă ruga frumos să stau acasă și să dorm, ceea ce știu să fac cel mai bine; și alta e că eram atât de sătulă de bucătărie, încât mai bine ronțăiam pesmeți, decât să îmi aștept logodnicul de la job cu trei feluri de bucate. Să mâncăm mult și bine, apoi să ne întindem în fața TV-ului și să vizionăm filme de acțiune. Preferatele lui.
A doua zi dimineață descopăr că am pierdut argumentul de pe deget. Nu-i. L-am căutat pe sub pat, pe sub perne, printre veselă, la baie, în hol. A dispărut de parcă l-a înghițit virusul. Dar cum cele mai importante lucruri se află la suprafață, după o oră și ceva de căutări, mă așez pe patul conjugal și, când mă gândeam că trista mea poveste e un semn de Sus, îl zăresc lângă piciorul stâng.
Treceau zilele de carantină, iar odată cu ele creștea dorința mea de a rupe această relație. Logodnă, mă rog. Să anulez acel DA stresat. Așa că am aterizat acasă la mine și tot inventam motive pentru a evita întâlnirile cu el. E băiat tare bun, dar îl găseam plictisitor și gurmand, obsedat de ce vom mânca mâine și alte fleacuri atât de banale pentru mine!
Urmăream știrile și statistica celor infectați și înțelegeam că transformările mele din fată plină de iubire într-o scorpie ordinară nu își au originea în sângele unui liliac mâncat de un chinez sau mai mulți. Și nici versiunea despre o conspirație mondială nu îmi va regula hormonii. Ci că eu am o problemă cu capul. Și nu de ieri sau de azi, ci dintotdeauna, de fiecare dată când intru într-o relație stabilă cu un bărbat.
Îl alungam, îl chemam, plângeam. Purtam mască, mă spălam pe mâini. Dormeam, găteam pentru copil, alintam motanul. Mă enerva Facebook-ul cu noutățile lui! Și iubitul, care nu mai suporta toanele mele. „Dar cât se poate să îți bați joc de mine??!! Înțeleg, stai acasă, te agiți, dar ia dă-mi inelul înapoi, că l-am luat în credit.” Și... i l-am dat. Că și așa nu-l purtam. Și nici nu-mi plăcea. Și credeam că, dacă i-l restitui, mă va lăsa în pace definitiv.
N-ați văzut în viața voastră un virus mai periculos decât insistența lui! Întregul meu organism anunțase pandemie la apelurile lui telefonice și mesajele scurte, trimise pe la miez de noapte. Am cedat, ca în fața unui vaccin și mi-am zis că hai, să vedem, după ce trece carantina, ce se va întâmpla. Și aștept. Două lucruri importante. Dar tot cu mască și mănuși.