Fata cu floarea soarelui în păr,
abătută, își numără pașii nesiguri.
Către ce alte iluzii ar mai fi putut să se îndrepte?
De atâta căutătură a orizontului, parcă nici nu-și mai simțea prezentul.
Cei de-ai locului povestesc,
cum soarele șăgalnic, i se ascundea voios prin plete,
iar degetele răsfirau mătasea porumbului, în murmur plin de jurăminte aurii.
Toamna cu sclipiri de bronz i-a cununat în taină,
uitând să nu invite și melancolia.
Oare când venise iarna,
Sau mai degrabă, cine o invocase?
Se impregna văzduhul cu argintiul difuz al eclipselor de lună.
Ulițe fără nume,
Chipuri fără zâmbete,
Cer nemângâiat de verde frunză,
Păsări negre îndoliind ogorul.
Băiatul cu zâmbetul-soare și bocancii boțiți, își căuta de drum,
Drumul înapoi către vară,
Și spice aurii cu bob rotund, îi atârnau zulufi,
curgând dinspre tâmple către nori și stele căzătoare.
Șoapte dinspre marginea drumului îi prevesteau ce a fost și o să mai vină.
În rest,
Doar albul omăt nesfârșit, pătat de iluzii răzlețe,
Le număra și pe ele, cum număra și pașii.
Câte semințe, în pălăria soarelui răsare?
Câte grăunțe, în spicele fecunde?
Câți sori?
Câte stele căzătoare?
Câți pași, până înapoi?
Câți pași, până la vară?
Câte întrebări?
Din volumul:
„Sonate tânguite de un vânt austru, în adierea sa dinspre un turn scufundat în candoarea unei eclipse de lună.”