Natalia Morari
Nimic despre politică

“Dacă despre mine se vorbește foarte des, 
e mai degrabă pentru că fac ceva corect și nu invers”

Text: Rodica Ciorănică
Foto: Victoria Wonka
Stilist: Loredana Anton
Vestimentație: Mango, Intimo
Machiaj: Irina Urumoglo 
Coafură: Veaceslav Muntean, Hair Stylist Spa by Berd's
Locație: Berd's Hotel

Am fost un copil care, din păcate, nu a putut spune cuvântul părinte la plural. Eu şi fratele meu mai mare am fost educaţi doar de mama. Ea a divorţat de tata în ’88. Eu mă născusem cu patru ani mai devreme…

Tata a avut o soartă mai complicată, cu repercusiuni directe asupra destinului întregii familii. Din acest motiv, între o familie nesănătoasă şi una incompletă, mama a preferat modelul al doilea. A fost profesoară de limbă rusă, dar nu mi-o amintesc să fi predat la școală. Fiindcă a divorțat devreme, la 39 de ani, a trebuit să muncească în câteva locuri concomitent ca să ne întreţină.

Pe măsură ce anii trec, înțeleg tot mai mult cât de mare a fost curajul acestei femei să divorțeze atunci când nimeni nu divorța. Tatăl meu reuşise să ajungă destul de înstărit în Hânceşti, construia vile pentru demnitari, îți dai seama cum se făceau banii în sistemul sovietic! O duceam atât de bine încât se întâmpla să împărțim caviar şi vecinilor, dar asta nu era atât de important încât să o țină pe mama lângă el. Tatăl meu a fost alcoolic.

Avea momente în care devenea incontrolabil şi violent. Odată, mică fiind, am auzit un zgomot puternic venind din bucătărie, am alergat încolo, iar când am ajuns, am găsit podeaua plină cu cioburi de sticlă şi pe mama cu fața însângerată ținându-se de cap. M-a marcat enorm imaginea fratelui meu de zece ani care, cu cuţitul în mână, striga că dacă tata o mai atinge pe mama, îl omoară. Și acum am scena în faţa ochilor. Și atunci mama a înţeles că până aici e, că mai departe urmează o linie roşie peste care nu se mai poate trece. … Divorțul a fost destul de complicat, tata nu renunța la noi, dar nici noi nu ştiam cum să ne rupem din această relaţie care ne ducea pe toţi spre pierzanie sigură.

 

 

Trăiam mereu cu teama că acuş vine tata şi ne fură sărbătorile. Îmi amintesc că de Revelion - cea mai mare sărbătoare pentru mine, stăteam cu ochii lipiţi de geam și când vedeam apropiindu-se de casa noastră mașini negre, una după alta, știam că vine el și mă ascundeam sub pat. Nu mi-a făcut niciodată nimic, dar îmi era frică pentru mama. Dacă era treaz, ne lăsa cadouri pe care mama a doua zi i le trimitea înapoi. Dacă era beat, putea să tragă de pe noi ultima pătură... Drama asta a durat câțiva ani, până unchii mei ne-au ajutat să ne mutăm la Chișinău ca să nu mai avem niciun contact cu el.  

Eram fata tatei şi, oricât ar suna de contradictoriu, tata nu a existat în viața mea. Dacă îmi aduc aminte de el, e neapărat un moment legat de durere. Uneori îl vedeam pe partea cealaltă a străzii, începeam să îl strig, mă prăbuşeam de durere şi dor pe asfalt, dar el nici nu se gândea să treacă drumul. Mulți ani am fost supărată pe el. Atât de supărată, încât chiar aveam un plan pe care îl consideram carmic. Voiam să cumpăr o sticlă de vodcă și să merg la el, la Hâncești, ca să îi mulțumesc că sunt aşa cum sunt datorită lui, datorită respingerii lui, mai curând.

Odată chiar am reușit să ajung la el, dar nu m-am apropiat. Ce rost avea? Era beat.

Părinții mei au fost vorbitori de română, dar cum ambii erau produse ale şcolii sovietice, s-au gândit că nouă ne va fi mai ușor dacă vom vorbi rusă. Aşa am ajuns să fac grădiniţă şi şcoală rusească. Deci, mai târziu, a fost cumva firesc să nu ne orientăm spre universitățile din București. Întâmplător, în 2002, am ajuns la cea mai prestigioasă universitate din Moscova, „Lomonosov”. Niciodată nu mi-am imaginat că aş putea ajunge acolo, dar în ultimul an de liceu, am participat la un concurs internaţional al tinerilor cercetători, eu fiind pasionată de psihologia maselor. Am făcut o cercetare despre manipularea maselor, publicul ţintă fiind tineretul. Liceul meu a trimis lucrarea la Moscova și astfel am ajuns bursieră acolo, la Sociologie.

 

 

Mama a gajat apartamentul și a împrumutat de la bancă trei mii de dolari ca eu să pot studia, ca să îmi cumpere plonjor, fier de călcat, cojoc şi haine ca lumea. Era o sumă imensă pentru noi. Rudele lui tata nu au dorit să ne ajute, iar pe când eram în anul trei, am auzit că el se lăuda prin Hâncești că fiica sa învață la „Lomonosov” și că el o ajută, că îi trimite lunar câte 500 de dolari...

Dar să vezi cum e vocea sângelui, cum se întâmplă lucruri a căror explicaţie e departe de noi… Eram deja în ultimul an de facultate, lucram la New Times, era 8 martie 2007 şi brusc, am simţit că trebuie să merg acasă. Era o nelinişte inexplicabilă în sufletul meu, am inventat repede că mă doare un rinichi şi că trebuie să vin urgent la Chişinău pentru o consultaţie. Deşi foloseam de fiecare dată trenul, de data aceasta colegii mei au insistat să îmi ia bilet la avion. Eu nu ştiam de ce zbor. Fratele şi mama au fost şocati când m-au văzut vineri la ușă. A doua zi i-am auzit şuşotindu-se că trebuie să îmi spună ceva… I-am întrebat direct ce îmi ascund…

… Cu o zi înainte, murise tata. Dar am ajuns prea târziu, îl înmormântaseră deja. Aşa că am văzut doar ţărâna încă proaspătă de pe mormânt. Nu am reușit să îl acuz sau să îl iert, nici nu știu ce așteptări aveam de la discuția ceea pe care mi-o dorisem atâţia ani… Pur şi simplu… nu am clarificat relația cu el. M-am supărat pe familia mea atunci. Că mi-a ascuns ce s-a întâmplat. Deci, asta e istoria cu tatăl meu. El, practic, nu a existat. A fost ca o imagine a unui tată pe care l-am iubit, dar care m-a respins mereu... Şi asta mi-a influenţat într-un mod definitoriu parcursul meu de viață, pentru că totul se ia din copilărie.

Şi cu mama am luptat tot timpul. Aveam mereu corniţe, nu eram de acord cu ceva şi aveam părerea mea separată. Chiar şi după ce părinții mei au divorțat şi toți au revenit la numele mamei – Guțu, eu am rămas Morari. A fost decizia mea, chiar dacă aveam abia 5 ani.

Mereu m-au pasionat mult mai multe lucruri comparativ cu oamenii normali. Viteza mea de viață este mult mai mare şi nu exagerez, doar constat. De aceea am făcut şi cursuri de jurnalism, şi de psihologie, am intrat şi într-un grup de activiști – Grupul Sovesti – cei care susţineau grupul Yukos şi pe Hodorkovski, arestat în 2003. Pentru mine, dosarul Hodorkovski era impresionant. Grupul controlat de el făcea mai mult decât business, era vorba de programe educaţionale, investiţii în noile generaţii. Bine, acum nu mai sunt atât de naivă și îmi dau seama că ei ţinteau mult mai departe decât către o afacere pentru prezent, ei creşteau generații loiale, care să poată dezvolta ceea ce ei au început. Ei bine, mie mi se părea atunci că ei fac asta exclusiv pentru țară…

 

 

În scurt timp, Yukos ajunsese cea mai performantă companie din Federaţia Rusă și Hodorkovski vorbea deschis despre corupția din stat, iar felul în care a fost arestat și condamnat, pentru mine a fost o crimă.  Înţelegeam că, probabil, omul ăsta are de plătit nişte poliţe, dar cu siguranță, alături de el trebuiau să stea și alții. De altfel, ca și în Moldova. Procesul era unul inechitabil și eu am început să ies la proteste în fața instanțelor de judecată. Cred că atunci – aveam 19 sau 20 de ani, am desenat în premieră o pancartă, „Svoboda MBH”, cred...  Mi-a fost atât de ruşine, credeam că toată lumea se uită la mine şi arată cu degetul. Apoi am creat Asociația studenților „Ya dumaiu”, organizam lecții publice cu oameni interzişi deja în televiziunile federale, aşa ca Boris Nemțov, Mihail Kasianov. A urmat mişcarea de tineret „Demokraticeskaia Alternativa”, pe care am creat-o împreună cu Maşa Gaidar şi Alexei Navalnîi, principalul opozant al lui Putin.

La unul dintre proteste am cunoscut-o pe Jenea Albats, ea a făcut Harvard, e prima jurnalistă care a avut acces la arhivele secrete ale KGB, e genul pe care lumea ori o iubeşte, ori o urăşte. Şi uite că ea, super-mega tare, mi-a spus că e fascinată de noi şi ne-a invitat la ea, la cină, marţea următoare. Şi de atunci, din 2005 până în 2007, în fiecare zi de marţi, la 20.00, luam cina la ea acasă. Ea îi invita și pe oamenii care au făcut schimbările în anii ‘90. Ea credea că Rusia are şanse doar dacă tinerii ca noi vor obține experienţă de la cine trebuie. Asta a fost cea mai tare universitate a mea. Datorită ei, am ajuns la revista „New Times”. Nici nu ştiam dacă pot scrie. Dar am fost acolo de la primul număr. În mai puţin de un an, am fost expulzată din Rusia.  

Eu chiar nu aveam o viaţă ca a celor de vârsta mea. Nu mergeam prin baruri, cluburi, nu ştiam cum e să pierd timpul. Dacă vrei să ştii, prima oară m-am îmbătat când am revenit acasă, după expulzare. Prezentam „pericol pentru securitatea statului”. Eu aveam atâta adrenalină, că nu trebuia să beau ca să fiu cool&funny&rock&roll. Eu eram cool&funny&rock&roll! Toți cei care însemnau mişcare de tineret anti-Putin erau prietenii mei, astăzi, ei fac lucruri extrem de importante în politică.

Dacă m-ai fi întrebat atunci, aş fi zis că nu mă întorc niciodată în Moldova. Acum însă cred că expulzarea a fost cea mai fericită întâmplare din viaţa mea. Cred că aşa m-am regăsit pe mine, adevărata, aici, acasă. Sentimentul „tu nu ești la tine acasă” oricum mă măcina, chiar dacă mă integrasem extrem de bine. Rusia nu era patria mea.

 

 

Cel mai mult urăsc sentimentul de nedreptate. Când tu cauţi adevărul într-o țară a cărei cetățean nici măcar nu ești, e una, iar când o faci acasă, e altceva. E un sentiment care îți oferă multe chiar și atunci când ție îți este foarte greu.

De unde vine această revoltă interioară a mea? Până la vârsta de 7 ani, eram copilul care o asculta pe mama şi care se subordona unui regim extrem de exigent. În fiecare seară, la nouă fix, eram trimisă la culcare. Dar era o singură zi pe săptămână în care eu aveam voie să nu mă culc la nouă seara – ziua în care era emisiunea „Vzglead” cu Listiev şi Liubimov. Nu priveam povestea de seară, dar ştiam pe de rost emisiunile lui Listiev - „Tema Săptămânii”, „Omul fără cravată”, „Chas pic”. Apoi a apărut Pozner. Eram obsedată de astfel de formate de emisiuni…

În familia mea nu au fost întotdeauna bani pentru o bucată de carne. Dimineaţa, puteam să mâncăm macaroane cu zahăr, la prânz – macaroane cu brânză, iar la cină – macaroane cu ceapă prăjită sau cartofi, în schimb, găseam mereu cu ce să cumpărăm flori şi ziare.

Dacă despre mine se vorbește la televizor sau la cafele, înseamnă că sunt apreciată. Am admirat-o mereu pe Coco Chanel pentru regulile ei de viață. Ea spunea: „îmi este totuna ce credeți despre mine, pentru că eu despre voi în genere nu gândesc nimic…” Eu nu obișnuiesc să vorbesc despre oameni, eu vorbesc despre lucruri mult mai mari decât oamenii, discut idei şi proiecte. Dacă despre mine se vorbește foarte des, mai degrabă e pentru că fac ceva corect și nu invers.

 

 

Mi-e milă de societatea noastră. Nu credem în puterea unui singur om, iar dacă acesta face ceva, nu credem că o face din propria convingere, ci neapărat este plătit sau controlat de cineva. Vom spune imediat că lasă, ştim noi de unde şi cum... Nu ştim ce este solidaritatea, mai degrabă condamnăm decât susținem. Ne tragem în jos unii pe ceilalţi. Nici măcar nu pierd timpul să înțeleg cine şi de ce. Eu am cercul meu, oamenii mei la care mă raportez.

Deseori sunt întrebată dacă nu mi-e frică. De ce trebuie să îmi fie frică, dacă nu fac nimic ilegal și îmi fac jobul. Spun ce cred, nu mă ascund după deget, nu caut să fiu diplomată unde ştiu că trebuie să fiu directă. Mi s-au propus şi bani, şi job, şi statut, ca să tac, dar am refuzat totul.

Dacă m-aș fi gândit la mine, aş fi fost foarte înstărită acum. Dar așa cum mă găndesc la comunitatea din care fac parte, pot să îți spun că nu am nici măcar un apartament sau o mașină. Acum, comunitatea mea este echipa TV8. Încerc din toate puterile să fac fundraising pentru această echipă, or, eu sunt pe ultimul loc, ceea ce nu este ok. Cel puţin așa spun psihologii. Altfel, sunt fericită că din toamnă, cu 56 de oameni de la TV8, după o perioadă de turbulenţe aproape interminabilă, am ajuns la o stabilitate financiară. Nu, turbulențele nu s-au terminat, doar că e mai bine decât a fost și ne bucurăm de un anumit progres.

Pot plânge de la un sentiment de nedreptate pe care eu nu îl pot influența sau schimba. Nu trebuie să fie neapărat ceva personal. În rest, arată-mi o femeie care niciodată nu plânge. Normal că da! Noi toate plângem.

 

 

Femeile puternice au un magnetism aparte, atrag un anumit tipaj de bărbați. Pe cei mai puternici. Şi ei sunt foarte puţini. În plus, eu sunt nu doar puternică, ci şi foarte iubitoare de libertate. Liberă în mișcare, în decizii, dar asta înseamnă şi responsabilitate. Trebuie să îți poţi asuma asta. Şi nu toţi bărbaţii pot să accepte ca femeia să lucreze până la 11 noaptea. Ori să fie atât de implicată, încât ea să muncească și în weekend, să-şi facă din job o obsesie. O obsesie atât de puternică, încât să nu îi lase timp să răspundă la un sms. Or, ea iubeşte din tot sufletul, cu toată fiinţa, dar nu are timp să răspundă. Trebuie să fii un bărbat extrem de sigur pe tine ca să nu te afecteze. Or, bărbaților complexaţi trebuie să le demonstrezi mereu că îi iubești. Trebuie să fii şi gospodină, şi regină, și virgină şi să te trezești machiată.

Pentru mine, banii nu intră nici măcar în top 3 calităţi pe care trebuie să le aibă un bărbat. Am cunoscut  bărbați care nu au avut mulți bani,dar care au fost bărbați adevărați. Unul adevărat se cunoaște după ce a făcut mulți bani şi a reușit să îi piardă. Puterea omului nu constă în a nu cădea, ci în puterea de a se ridica. Apreciez bărbatul care a reușit să renască moral după ce viața l-a lovit foarte tare. Dacă apreciam banii, nu stăteam acum cu chirie. Am o afacere pe care o iubesc, dar pentru care nu am timp, pentru că sunt implicată până peste cap la televiziune. Chiar cred că astăzi, o femeie știe cum să facă un ban așa ca să nu depindă de un bărbat. De la 20 de ani fac asta. Și au fost perioade în care onorariile mele erau foarte mari, nu reușeam să cheltuiesc totul că imediat veneau alţi bani.

Chiril. Știi, relația dintre noi a trecut prin tot felul de perioade, inclusiv etape atât de grele încât cred că puține cupluri ar fi putut face faţă. Da, ştiam că are patru copii, ştiam că mă va acuza societatea, dar ne-am asumat decizia şi am stat împreună ceva ani, am luptat, ba chiar ne-am şi despărțit, pentru că am înțeles că această relație nu are continuitate și nu este corectă. Eu spun acum lucruri pentru care multe femei o să mă judece, dar aşa se întâmplă când te îndrăgostești de cineva de care nu trebuie să te îndrăgostești. Doar că din acel moment, decizia nu-ți mai aparține. Iar când am înţeles că e o dragoste fără continuitate, noi ne-am despărțit și el a luat anumite decizii.

Suntem încă în faza “It’s complicated”. Nici acum nu pot afirma că eu şi Chiril suntem într-o relație. Probabil, suntem în punctul în care fiecare urmează să decidă dacă poate trăi fără relația asta. Dacă vom înțelege, separat, că nu putem fără ea, probabil vom reveni.

Un soulmate mai apropiat decât Chiril nu cred că a fost în viața mea sau va mai apărea vreodată. Or, fiecare relaţie ne este dată pentru ceva. Și chiar dacă oamenii pleacă, râmâi cu o amprentă după ei, de regulă, devii mai complex.  

Chiar dacă nu va mai fi nimic între noi, el va fi unul dintre puţinii oameni la care eu o să mă gândesc înainte de moarte.

Pe o femeie Capricorn doar un bărbat Scorpion o poate îmblânzi. Bine, Chiril nu a reuşit încă să mă îmblânzească. Cred cănoi trebuie să înțelegem anumite lucruri și mai cred că suntem foarte aproape de acest moment. Ne vedem chiar în seara asta, vom vorbi şi poate chiar vom dansa.