”LA CONCERTUL LUI SPRINGSTEEN DIN HYDE PARK, ÎN IULIE 2012, MCCARTNEY A ÎMPRUMUTAT CHITARA MEA!”
Text de Rodica Ciorănică
Poze de Dragosh Cojocaru
Andrei Nicula vine la Chișinău cam de două ori pe an. Dar simt că se simte un străin aici. La cei 44 de ani ai săi, e ca un copil care se agită de pe un picior pe altul și abia așteaptă să plece înapoi în Marea Britanie. Se comportă ca un britanic, judecă la fel ca un britanic și ar vrea să se facă invizibil când aude cântându-se pe undeva pop-sau rusească. Ce bine că este mama și muzica bună de acasă, singurele care mai dau sens revenirilor sale.
Will Chism 
Emil Bojescu
Foto: Nata Price-Moraru
„Postașii Zburători”, Andrei Nicula, Emil Bojescu, Will Chism, Tom Jaworski și Mircea Sturza, inocenții care au îndrăznit să facă muzică la Liverpool! The Beatles-ul de la liceul „Gh. Asachi”! Andrei, câți ani să fie de când a început povestea „Liverpool”?
Cred că sunt peste douăzeci de ani de atunci. Două septembrie 1997 a fost ziua în care am pășit pe insula britanică. UK era în doliu din cauza accidentului lui Lady Di. Știi ce sumbru era începutul?
De fapt, povestea poate avea și alt start! E despre cum în 1995 o colegă de la limbi străine mi-a adus revista „Ogonyok”, iar acolo am descoperit un articol despre Liverpool Institute for Performing Arts (LIPA), patronat de... cine crezi? Sir Paul McCartney, Sir George Martin, Mark Knofler și... Regina Elizabeta a II-a! Probabil, undeva, la mama, se mai păstrează acea ediție! Țin minte că am chiulit de la ore, am alergat în parc și am citit articolul de zeci de ori! A fost o chestie care mi-a schimbat vectorul. Mi-am luat inima în dinți și am aplicat cu o audiție poștală. În mai 1997, aproape de ziua mea, mi-a venit oferta. Necondiționată! Nimeni nu a crezut că am să reușesc. Cu excepția fratelui meu, părinților și colegilor din formație. M-am bucurat și de multă susținere din partea comunității americane și locale. Am obținut viza la Moscova, ceea ce era aproape imposibil în 1997. Mai păstrez și acum primul pașaport. Lumea a uitat că existau vize pentru UK.
E greu să faci muzică și să ajungi un nume în orașul unde muzica se plimbă pe fiecare stradă?
Da, e foarte greu. Dar e și bine așa. Mă motivează foarte mult și scoate din mine imposibilul. După cum se spune aici, la Londra: mai bine un pește mic în lac mare, decât pește mare în lac mic. Eu consider că circumstanțele au contribuit foarte mult la perfecționarea muzicii mele. Acum aș putea evolua pentru orice vedetă, am un stil de muzică matur și tot arsenalul potrivit. Și ar fi cumva firesc să se întâmple asta.
Mai mult fericit sau nefericit în UK?
Artiștii nu sunt persoane fericite. Dacă sunt fericiți, atunci nu sunt artiști. Altfel, nu ar avea despre ce scrie. Dar mă simt bucuros când sunt în armonie cu lumea înconjurătoare. E un sentiment plăcut când este muzică, repetiții, studiou, piese noi, versuri, turnee, prieteni care te apreciază și se bucură de prezența ta. Interacțiunea sufletească nu are preț, mai ales că mă face să uit de timp și de anii care trec.
Nefericiți în UK sunt acei cu Brexit. Cam așa :). Dar, de fapt, nu sunt fericit atunci când rămân singurul care crede în ceva anume, când lumea din jurul meu nu mai vrea să viseze. Și din acest motiv, apropo, îmi place să călătoresc singur. Numai așa ajungi să te cunoști.
Ce e pentru tine fericirea? Cum arată?
E când cincizeci de mii de oameni îți cântă piesa la concert. Și apoi ascultă 20 de minute numai o chitară. Nu este ușor, dar aș putea să o fac. Și apoi să revin acasă, unde copiii (într-o zi) să spună: „Tată, ai uitat versurile?”. Ha, ha!
Simt că îți dorești asta. De ce întârzie atât de mult copiii?
Totul se întâmplă nici mai devreme, nici mai târziu, ci la timpul potrivit. Ca, de exemplu, cafeaua de dimineață.
Ai putea iubi o femeie care nu își dorește copii?
Chiar sunt asemenea femei? Ar fi ca și cum ai cânta la chitară fără să pricepi muzica.
Cum e femeia potrivită?
Ea nu există. Există doar un dialog potrivit.
Cine este Andrei Nicula? Moldovean, român, rus ca format sau englez?
Sunt deja britanic și mă simt englez. Dar sigur că, sufletește, sunt român, pentru că tata, mama și bunicii au fost și sunt români. Tatăl meu, Emil Nicula, s-a născut la Mereni, județul Lăpușna, în România anului 1939. N-am cum să fiu englez și nici rus, deși am mare respect față de ambele națiuni. Dar acum aparțin culturii anglofone. E o cultură foarte diversă, care se asimilează, care se studiază și la care ne adaptăm. Unii reușesc, alții nu. Eu am reușit prin circumstanțe forțate. Interesant e că atunci când crezi că e rău, de fapt, toate merg spre bine...
Black Olives ce mai face?
Îmi pun și eu aceeași întrebare...
Pe 23 aprilie anul trecut, Black Olives a lansat al treilea album – „Double Standards”, înregistrat în studioul meu NMP Studios. Recent, pe 14 septembrie, am scos al doilea album – „Sail My Wave”, un remix la ceva ce am finalizat acum cinci ani. Acum lucrez la remixul primului album – „How About” din 2003, pe care îl lansez la anul. Cei curioși le pot găsi pe toate pe iTunes, Spotify sau pe www.blackolivesmusic.com.
Săptămâna viitoare reluăm repetițiile pentru turneul din Germania, care va avea loc în noiembrie curent și martie anul viitor. După, sper să ajungem în Canada, Statele Unite și, poate, în Japonia. Între timp, vom lucra și la cel de-al patrulea album, pe care aș vrea să îl lansăm în 2020.
Liverpool, chitară, cantautori, Gemeni de zodie – nu e prea multă asemănare între tine și McCartney?
Mulți vor să semene cu mine! Ha, ha, ha! În acest caz, este o coincidență. Paul McCartney a creat LIPA, unde am studiat timp de un an. De acolo a și început totul. Țin minte foarte bine perioada 1997-1998. Parcă a fost mai ieri. Liverpool e oraș foarte fain. Sper să revenim acolo cu un concert.
Ai dat vreodată mâna cu Paul?
Da, am dat mâna de mai multe ori, la diferite ocazii. Și chiar am schimbat o vorbă. Interesant e că vedeta din scenă dispare atunci când e alături. L-am întâlnit personal la barul de la LIPA, în 2000, după ceremonie, și la concertul lui Bruce Springsteen, în Hyde Park, din 14 iulie 2012, unde el a împrumutat chitara mea. Au mai fost și alte ocazii.
Ai vrea să asculte o piesă de-a ta?
Nu sunt sigur. Va mai spune că el a scris-o! Dar, de fapt, oricine și-ar dori. Eu cred că i-ar fi plăcut. Dacă el consideră ca Neil Finn (Crowded House) e cel mai bun compozitor, atunci e foarte posibil să aprecieze și piesele mele...
Ce te enervează la Paul și ce nu suporți la Andrei?
Mă enervează că îl recunosc pe el mai mult decât pe mine. La mine însă nu suport când nu pot decide în anumite situații mici din viață. Ah, Gemenii ăștia...
Ești mereu înconjurat de femei. Este una pe care o „înconjori” tu?
Ar fi straniu dacă aș fi fost înconjurat numai de bărbați. Da, este – o cheamă Fender Stratocaster. E tot timpul cu mine. A fost și la sesiunea foto din studioul lui Dragoș. Plânge în mâinile mele tot timpul. Dar nu se plânge niciodată!
Îți place singurătatea?
Da, e ceva în asta, îmi place. E bine să meditezi și să te descoperi, altfel te vezi numai prin ochii altora. Și mai ales îmi place să călătoresc de unul singur. E o trăsătură a culturii anglofone. Am întâlnit mulți oameni care au descoperit solitari Nepalul, Chille, India, și-au făcut o sumedenie de prieteni, au savurat locurile. E ca și cum te-ai porni undeva fără nicio haină pe tine. Unul la unul cu lumea nouă. E o senzație amestecată cu frica naturală și instinctul de supraviețuire concentrat la maximum.
Ce simți când vii acasă?
Dacă te referi la Chișinău – muzeu și circ. Dacă te referi la UK – diversitate și libertate.
Dar când pleci?
Când plec de la Chișinău, simt că mă reîntorc acasă. Când plec de la Londra, simt că îmi va lipsi.
Scoate-mi, te rog, șapte lucruri importante din copilărie.
Simplitate, cenacluri, concerte, ansamblu, sală festivă, Beatles, Fulgușor.
Zi-mi și câteva nume care crezi că vor rămâne în istoria muzicii noastre.
„Noroc”, Ion și Doina Aldea-Teodorovici, Sofia Rotaru, Cruiz și Poștasii Zburători.
