Autor: Ileana Rusu
(aproape roman)
- Am sufletul gol când nu vorbesc cu tine...
Mesajul lui veni la scurt timp după ce l-am alungat acasă. Timiditatea lui, dar și reacția imediată, m-a făcut să cred că nu îl mai interesez dat fiind că scopul lui este unul strict carnal. Or poftele lui sexuale și le poate satisface lesne cu oricare alta, arată bine și inspiră încredere. Unde mai pui că nu mă prea vedeam dezgolită în fața lui. Din varii motive. Dar aceleași din care refuz să mă privesc mult timp goală în oglindă. Oglinda nu are gură. El are. Și îl cred capabil să îmi comenteze defectele.
Pentru că în timp ce discutam (mă rog...), mi-a aruncat-o că a observat că am anumite devieri.
- Păi, eu am nevoie de drame, de suferințe, de emoții.
- Bine că mi-ai spus. Ți le garantez! (Țineți minte ASTA!!!)
Ce bine că măcar un lucru îmi poate garanta! E și asta un dram de speranță. Dar venea asfințitul și în acea zi a întrebat dacă poate veni să mă vadă. Devenea evident că dacă accept, scenariul din seara anterioară nu mai poate fi repetat.
De ce să spun da? De ce să nu spun? A-l primi iar înseamnă a deveni benevol complice la păcatul comis de el. De noi. Mai puțin de mine. Să nu credeți carecumva că îmi era milă sau trăiam vreo mustrare vizibilă față de soția lui. Or gândiți că Decalogul lui Moise, în special porunca nr.7, mă sperie și îmi provoacă frisoane la gândul că voi ajunge în Iad? Dacă Iad, atunci Iad să fie! Dar să mi-l fac eu singură, să umplu cazanele cu fantezii erotice, să mestec pasiunile cu degetele și limba, iar în rolul de marele mahăr să fie el, cel pe care îl căutasem toată ziua cu privirea și care mi-ar fi putut semna o altă sentință apocaliptică.
Dacă spuneam nu, ce aveam de câștigat? Mai bine remușcări decât regrete. Și cine naiba mi-ar fi scos în față acest aforism? Și ce păcătos l-o fi inventat? Oscilând între două uragane – unul care mă ridica în aer până la valorea supremă a demnității unei femei care se respectă și altul care mă scălda în avalanșa unei dorințe trăite de o femeie care e vie și nu ar trebui să se jeneze de esență și instinct – răsfoiam prin sertarul cu aplauze. De fapt, prin cel cu lenjerie. Aha, am găsit cei mai sexy chiloței, ciorapii de mătase și am scos din punga cu încălțămine cele mai înalte tocuri și mi-am înșirat câteva cămăși (inclusiv bărbătești, îmi plac enorm!) pe pat.
- Vino.
Am îmbrăcat “uniforma” de mai sus, oprindu-mă însă la o bluză albastră și largă încheiată doar la doi nasturi (știi tu, cei din mijloc). Bătăi în ușă. Bătăi în piept. Bătăi în conștiință. Bătăi ale trecutului proaspăt. Bătăi de sânge în capilarele minții. Bătăile vântului în geam. Bătăile fascicolelor de la bec peste fruntea mea. Aha, îmi leg ochii cu colanul bluzei parfumate (tot fără feromoni, dar la cât eram de excitată, cred că simțeau și vecinii de prin jur!), sar în pantofi și aștept agitată în hol.
Descui ușa. Primul care intră în casă e un buchet de flori. Albe. Simple. Într-o peliculă incoloră. Îmi aruncă cu ele în față și mă sărută apăsat pe buze.
-Ah, nu mă privi în ochi...
Ce păcat că lenjeria mea nici măcar n-a fost admirată. Pentru că eu aveam ochii legați, iar el – închiși. Dezbrăcat, s-a îndreptat spre geaca din hol.
- După?
- Prezervative.
- Nu folosesc.
- Păi...
- Păi.
Sau că a mers pe instinct, sau că fabula cu nevasta cu care nu se culcă era una pe bune, dar s-a întors din drum. Umerii lui... Mâinile lui puternice m-au aruncat ca într-un lan de flori direct pe fotoliu. S-a așezat în genunchi și ne-am contopit atent, fin și (paradoxal!) nerăbdător.
Abia atunci l-am privit. Era atât de frumos! Atât de frumos!!! Apoi mi-a luat locul în fotoliu și în timp ce experimentam diverse tendințe din Camasutra, m-a țintit cu privirea. O sigură dată.
Trebuie să vă povestesc și cea mai importantă observație. Despre tabieturile bărbaților însurați. Dacă înainte își așezau hainele strânse păturele pe vreun scaun, acum și le-au racordat lumii digitale. Își pun atent pe noptieră sau sub pat (să nu le calce cumva) gadgeturile smart din buzunare sau de pe mâini. Așa, ca să nu fie deranjați pentru că vibrează. Și îi pot sustrage din acțiuni, iar dacă le scrie soața – nașpa! Le scade imediat și erecția!
E și despre el...
- Ai cumva remușcări?
- Mi-ai citit gândurile. Tocmai la asta mă gândeam în timp ce făceam duș.
- Că ce?
- Că de ce să am, dacă ea nu mă vrea?
Deci... Cam ăsta era sensul celor derulate pe fotoliul nedesfăcut. Cam ăsta era rolul meu în tot acest pamflet al lui numit caraghios căsnicie. Sau mariaj. Eram un fel de martor cu de-a sila la trăirile celui care m-a lovit ad-hoc direct peste buze cu sărutul. Și cu buchetul de flori. Albe. Și simple. Fir-ar să fii de fotoliu! Cumva, din cauza ta...
A plecat iar acasă. Și-a îmbrăcat hainele aruncate la podea (sik! Mi-a dat peste cap teoria potrivit căreia bărbați însurați atunci când merg la amante își aranjează atent hainele păturele pe un scăunel). Haine amestecate cu puținul care l-am purtat azi pe mine. Și care mi-a întunecat privirea.
Era clar că de acum încolo va trebui să mă așez în acel fotoliu. Când mi se va face dor de el... Poate destul de des...