Photo & Retouch by VICTORIA WONKA
Prima care a greşit am fost eu, bineînţeles. Sau tu?Cred că da, tu. Nu mă mai observai. Nu existam ca femeie. Mă transformasei într-o maşinărie care trebuia să funcţioneze perfect, să nu greşească, să facă mulţi bani, să nu râdă mai mult decât trebuie, să nu îmbrace o fustă mai scurtă şi să nu se simtă prea relaxată lângă un bărbat străin.
Ai început să fii paranoic. Asta după ce ţi-am spus că m-am îndrăgostit de altcineva şi că aşa cum n-o să ierţi niciodată, va trebui să ne despărţim. Ai spus că poţi ierta. Că vrei să mai încercăm o dată.
Am încercat. Adormeam îmbrăţişaţi nopţile, făceam dragoste, începeai să plângi uneori din senin şi admiram asta, chiar dacă vroiam să te văd bărbat...
Apoi, au început să mă doară genunchii inimii după atâtea cuvinte de iertare pe care mă obligai să le spun atunci când nu plângeai.
După, am început să umblu cu vânătăi. Nu se vedeau. Pentru că mă loveai cu capul de pereţi, iar părul lung le camufla cu inspiraţie. Dar mă durea. Mă durea şi pentru că aveam o mică spectatoare care înregistra totul în inima ei care ne iubea. Şi te uram. Şi am început să umblu în faţa ta cu capul aplecat tot mai spre pâmânt. Iar al tău se ridica. Se ridicau şi braţele ca să lovească, iar gura ta.... o doamne, nu ştiam că ştie atâtea cuvinte umilitoare.
Citeşte despre paranoia, cu siguranţă te regăseşti în ea. Da, am greşit. Regret. Am vrut foarte mult să lipim cioburile. Noi doi. Dar vezi că nu iese. Noi nu ne mai suportăm. Mă tem că voi îmbătrâni de atâta ură. De asta vreau să întineresc bucurându-mă de fleacuri. Şi vreau să le observi şi tu, lucrurile astea mici şi minunate. Îmi eşti ca un frate care mă enervează. Dar eu vreau un bărbat pe care să îl admir. Mi-e pofig că eşti talentat. Talentul unui bărbat e al 19-lea pe lista cu “de ce iubim”. Nu mai pot să ascult în fiecare zi despre ce bun eşti... Nu mai pot să ascult. Mai bine m-ai lăsa să spun eu dacă o să mă conving vreodată.
Nu am pe altul, nu te stresa. Nu ai idee ce tare vreau să nu mă deranjeze nimeni psihic. Aşa că hai să fim prieteni care se respecta. Măcar aşa, că duşmani suntem de vreo şapte ani! Îţi dai seama cât timp înseamnă şapte ani din viaţa noastră?
Te rog frumos. Daca nu întelegi singur ce grav e, discută asta cu prietenele tale intelectuale de pe Facebook. Ele o să-ţi confirme că am dreptate. Şi că noi mai împărţeam bucătăria şi casa doar pentru că ne era teamă să începem o pagină nouă. Tu - o pagină în care eu să fiu pe un loc de la urmă. Şi eu tot aşa.
De ce te-am părăsit? De-atâta!