Rodica Ciorănică, dincolo de aparențe
„La noi în casă nu s-a spus niciodată verbul a iubi. Ne prefăceam că nu există”

În care dintre ANOTIMPURI te regăsești tu, Rodico?
Ce romantic ai ales să începi interviul, Ileano!
Nu cred că împart timpul în anotimpuri. Poate mai degrabă viaţa. Sunt ani de zile în care pot să nu observ că “a venit, a venit toamna”. Îmi dau seama cu întârziere, de fiecare dată, că am trecut prin anotimpuri aşa cum aş parcurge mii de kilometri la volanul unei mașini care te duce grăbită acasă, adică spre tine. Singurul anotimp care contează este cel din sufletul tău. Dacă e cald și bine în inima ta, te bucuri și de cele mai friguroase ierni. Iar dacă e trist, nu observi nimic.
Simt…

Cu ce se asociază, în viziunea ta, BUNĂTATEA TOAMNEI?
Cu moldoveni fericiți că au avut ce strânge de pe dealuri, adică cu părinții mei și cu oamenii care au rămas acasă, în ţara mea. Câteodată, cu alegeri inteligente şi pline de speranţă.

De pe prispa casei până în cabinetele înalților demnitari… A fost greu drumul?
Nu doar în cabinete, dar și în casele lor, la mesele lor. Nu a fost o strategie, lucrurile s-au aliniat și greu, și ușor. Totul s-a întâmplat ca o finalitate logică a muncii mele, a pașilor pe care i-am făcut, iubindu-mi jobul, în fiecare zi.  Cel mai important e că oamenii au avut încredere în mine și în revistele sau emisiunile mele și ne-au permis să intrăm acolo unde nu oricine are acces. Sunt personalităţi extrem de controversate. Acum mai mulţi ani nici nu ştiam cum arată unii dintre ei. Erau adevărate mituri. Stăteam în restaurant şi mă întrebam: oare domnul de la masa din colt nu este chiar…? Şi într-o zi, acest personaj “mitologic” mi-a fixat o întâlnire ca să îmi explice de ce nu îmi oferă ÎNCĂ acel interviu. Mi-a vorbit de cărţile din adolescenţă (cred că a ales special subiectul cu cărţile, ca să mă impresioneze) şi motivaţia pe care o are ca să ajungă cel mai important om din ţară. Peste ceva timp mi-a oferit primul lui interviu public, în exclusivitate, aşa cum mi-a promis. Mi-a plăcut la el că şi-a respectat mereu promisiunile, şi nu doar în raport cu mine.  După, a ajuns practic şi primul om din ţară. Dar poate că avântul a fost prea mare, atât de mare încât devenise o ameninţare pentru ceilalţi…

Când ai fost pe cale să renunți la vise – dacă ai avut astfel de perioade – credeai că ceva ÎMBĂTRÂNEȘTE ÎN TINE? În general, când îmbătrânește omul?
O să rămân fana lui Marquez. Omul îmbătrânește atunci când încetează a mai iubi. Altfel, la vise nu prea obişnuiesc să renunț. Doar dacă nu le simt, dacă simt că nu e momentul pentru ele, dacă simt eu că nu sunt pregătită pentru ceva. Știi deja că îmi doresc tare mult o emisiune tv, dar nu văd nici locul, nici televiziunea, nici timp încă nu mi-am făcut pentru ea. Mereu am ştiut că nimic nu merită forțat, că trebuie să faci doar lucrurile pe care le simți. La lucrurile mari mă refer, că pe cele mici, aşa ca spălatul vaselor sau sedințele la birou, le facem în fiecare zi şi nu ne mai întrebăm dacă simţim sau nu că e cazul să mergem azi după detergent sau să ştergem praful.

Care sunt CELE MAI MINUNATE CUVINTE, auzite vreodată de tine? Cine le-a rostit? Dacă tot ești subiect de bârfe prin târg, ce înveți de la invidioși?
“Mami, ce drăguță ești așa cu părul prins și puțin machiaj. Acum chiar ești mama mea!” Sau vorbele tatei, după ani în şir în care mă vedea chinuindu-mă într-o relaţie care mai mult decât scârţâia… M-a luat într-o parte, a tras din ţigara sa şi mi-a zis: “Auzi, fată hăi, hai nu te mai chinui aşa. Tu rămâi fata mea, indiferent ce decizi să faci cu viaţa ta… “ Şi atunci mi-a dat dezlegarea.
În societatea noastră, mai ales în mediul nemuresc, rural, unde sunt părinţii mei, e ruşinos, pentru ei, să le divorţeze copiii... Altfel, de la invidioși ce să învăț? O să le spun că abia atunci când scapi de invidie, îți eliberezi inima și faci o mulțime de lucruri minunate, pentru că nu te raportezi la nimeni. Tu ești tu! Abia atunci începi să trăiești. Și apoi, de ce să invidiezi?  Tot ce vedem la alții sunt niște aparențe. De unde știți voi cu ce chinuri adoarme cineva noaptea, se îl frământă, ce probleme are? O fotografie fericită de pe facebook este doar o clipă. Dincolo de ea sunt miliarde de clipe pe care noi nu le vedem.

Și dacă le-ai spune ceva gurilor rele, care nu încap de tine, CUVÂNTUL DIN URMĂ ar fi…?
Opriți planeta asta, că vreau să cobor... A spus Pozner. Am oprit planeta în care eram înconjurată de oamenii care nu erau oamenii mei. Am coborăt și învăț să locuiesc într-un univers mai puțin populat și mai virgin, dacă vrei. Nu mai am timp să gust oamenii, să mă dezamăgesc. Vreau să mă bucur de cei pe care i-am adunat alături în timp. Atât de rar în ultima vreme stăm de vorbă unii cu alții! Atât de rar!!  Alergăm în toate părțile ca să supraviețuim, să ne salvăm afacerile, să-i salvăm pe alții și uităm de cei apropiați. Pentru că știm că ei nu se vor supăra. Și că ei pot aștepta...

În studenție, erai o șatenă în fustițe scurte. Cu chitară. Și cu râsul molipsitor. De mai bine de două decenii, ești blondă. DIN PĂRUL TĂU ar putea ieși cosițe rebele sau preferi coafuri la patru ace?
Sunt o rebelă și acum, asta nu se schimbă. Încă îmi ignor vârsta, dar încep să învăț să o accept. Coafuri foarte elaborate port foarte rar, fuste scurte why not, o chitară pot lua în braţe poate pentru un minut, doar cât să văd că nu am uitat, iar râsul molipsitor…  cred ca revine!

 Au fost în viața ta și bărbați ÎN MARE TRECERE? Dar prieteni? Amice false? Care te-au folosit? Ai știut să uiți? Să ierți?
Am iubit de câteva ori. Cum zici tu sau Blaga, oameni ÎN MARE TRECERE. Din fericire sau nu, când pleacă cineva din viaţa mea, îl las să plece cu totul. Pentru că dacă scriu o pagină nouă, îmi place să mă scufund într-o nouă poveste cu tot ce am mai bun, crezând și dorindu-mi să fie ultima. Nu obisnuiesc să fac colecții de bărbați. Dar dacă lucrurile nu merg, de ce să te cramponezi în ceva ce nu ți se potrivește? Poate că omul tău e undeva alături, poate că vă căutați ambii. 

Dacă i-ai reîntâlni, ce le-ai repeta ÎNCĂ O DATĂ!? Sau ignoranța ta în raport cu ei ar spune totul?
Nu am regrete legate de despărțirile vechi. Sunt foarte rece după ce trece ceva ce nu a meritat emoțiile mele.

Pentru că îți cunosc esența – în măsura în care mi-ai permis acest lucru – pot afirma că ai ceva din Anna Karenina. Îți place să suferi. Îți place să suferi? Să plângi? Ai adus vreodată LAUDĂ SUFERINȚEI? Ai spus merci după o baie de lacrimi?
Mereu m-am salvat prin lacrimi. Sau lacrimile m-au salvat. Vin ca o ploaie curată de primavară, spală tot, vindecă tot și atunci pot merge mai departe. Da, uneori am impresia că niciun sentiment nu e suficient de adevărat dacă nu are și suferință pe alocuri. Suferința arată că ții la cineva sau ceva, că acel cineva contează pentru tine. E poate și asta o demonstrație a iubirii.

Unde îți găsești tu LINIȘTEA? Ai un loc pentru refugiu? Ai fugit vreodată de tine?
Linistea mea sunt lecturile. Evadez în poveştile străine scrise de alţii. Dar de mine nu pot fugi. Liniștea vine din clarificări. Ai lămurit situația și te-ai reîntâlnit pe tine.

Cine sau ce a semănat în tine MIRABILA SĂMÂNȚĂ a ambiției? A curajului? A tupeului… dacă îl ai… Și dacă îți ajută sau îți dă bătăi de cap?
Sărăcia care mi-a zdruncinat copilăria perfectă până la 7-8 ani, care s-a terminat atunci când oamenii din jurul meu au încetat să mai fie fericiți. Ceva nu a mai fost aşa în familia noastră. Destrămarea URSS şi viaţa nouă cu care moldovenii nu ştiau ce au de făcut, lipsa banilor, şomajul părinților... Crezi că asta nu te face să vrei să lupți, să devii, să reușești, să nu depinzi de nimeni?

Crezi că ai venit pe PĂMÂNT cu un scop anume? L-ai înțeles care este? Sau încă îl mai răsfoiești prin cărțile scriitorilor din biblioteca ta?
Nu știu de unde am înțeles asta, dar cred că am venit pe pământ ca să iubesc oamenii și să îi ajut. Din câte mi se întâmplă, parcă se confirmă că asta e menirea. Mereu sunt fericită dacă pot face ceva pentru alții. Spunem cu totii că trebuie să învăţăm să iubim oamenii, dar uităm că această afrmație ar trebui să cuprindă şi părinții, și cerşetorii, și politicienii, și criminalii. Suntem în stare să îi iubim pe toţi deopotrivă sau, cel puțin, să le dăm tuturor o şansă? Ceea ce fac eu în media este să ofer dreptul la cuvânt oricui, fără să cer permisiunea cuiva, cu atât mai puțin a mahalagiilor de pe facebook.

Când părinții tăi au aflat că vei veni pe lume, din câte știu, tatăl tău își dorea un băiat, pe care avea să îl numească Radu. Ei, dar ai apărut tu și acum te întreb: cine ți-a CĂUTAT NUMELE?
În satul de unde vin nu părinții alegeau numele copiilor. Ci nașii de botez. Dar mama a ignorat tradiția și mi-a zis Rodica. Ea a ales. În cazul celorlalte surori ale mele, părinții s-au conformat alegerii nașilor, să nu-i supere. Dar le cheamă și pe ele frumos!

Crezi că ai avut parte de binecuvântările zânelor, fiind un copil așteptat? Au venit acestea într-un CEAS de mare taină și ți-au hărăzit anume acest destin? Ce au uitat să-ți dăruiască?
Doamne, ce intrebări! Cred ca Dumnezeu mă iubește. Am fost un copil venit pe lume din dragoste. Zânele mele mi-au dat tot, păcat ar fi să fiu nemulțumitoare. Am făcut o carieră la care nu am visat vreodată, am un copil pe care îl descoper în fiecare zi şi părinți sănătoși. Nu am un soț alături, dar care e garanția că femeile care îl au sunt mai fericite? Oricum, încep să mă gândesc la asta. Simt că sunt suficient de matură, în sfârșit, ca să pot construi ceva care să țină, un cuib complet unde să vreau să revin seara. 

PĂRINȚII TĂI. Cum sunt ei? De fapt, cui îi semeni? Ai avut o copilărie fericită? Banală întrebare, dar știi și tu că, de fapt, copilăria ne marchează întreaga viață…
Sunt inimoasă ca mama, vorba ei. Dar am focul şi reținerea lui tata, îl simt mai misterios, mai introvert uneori și am și starea asta. Părinţii mei s-au luat din dragoste, împotriva dorinţei bunelului Ion căruia tata, cu radiola sub brat, nu-i inspira mare încredere. În ciuda iubirii dintre ei, la noi în casă nu s-a spus niciodată verbul a iubi. Dacă îl spunea cineva într-un film, mama se simţea incomod şi se prefăcea că și-a amintit ceva tare important. Gen, “Măi Gheorghe, ai dat apă la răţile celea?” Sau eu îmi aminteam că trebuie să iau o carte din camera mea și ieșeam repede pe usă...  Adică, ne prefăceam că nu există acest cuvânt, că e prea nu din satul nostru... Poate de asta am început să ne sărutăm, să-mi sărut părinții abia după facultate sau chiar mai târziu...
Când am început să ies cu un băiat prima oară, acesta era un subiect tabu. Trebuia să mint că mergem la un film indian sau despre război, cu toată clasa, și că a doua zi îl vom discuta la istorie... Când nu mai mergea minciuna, mama îmi lua apărarea: “Ei și ce dacă iese și ea cu un băiat?” Scrâșnea tata din dinți, își lua ziarul și ieșea trântind ușa. Era un fel de… “Du-te să nu te văd, Dumnezeii mătii!”
…Pentru tata nu au contat niciodată banii. Poate s-a gândit la ei doar în dimineţile reci de iarnă când, înainte de răsăritul soarelui, umbla de la casă la casă ca să împrumute ceva de drum pentru mine, eu fiind deja studentă la Jurnalism.  Doamne, ce mila îmi era de ei. Si de mine.
Seamăn enorm cu el. Orgolioasă uneori. Nu-mi place să mă înveţe cineva cum să procedez. Şi, mai ales, să îmi spună că am greşit. Eu ştiam că voi greşi înainte de a greşi! Dar trebuia să mă conving! Să mă lovesc singură cu capul. Să scriu un tratat despre cum se tratează cucuiele. Mai ştiu că s-a mândrit enorm cu mine. Încă de la 5-6 ani recitam poezii chefliilor din beciul nostru. Eram ca la matineu, vociferam fumos, cu intonaţie, iar tata şi preşedintele de sovhoz, plus doi-trei brigadieri, băteau din palme. “Iaca asta e cea mai mare, spunea tata cu mândrie. Rodica, ian du-te şi mai adă nişte zacuscă!” Şi eu alergam sus la fuguţa ca s-o enervez pe mama cu urmatoarea solicitare a domnilor care discutau politica în beci. 
Acum la noi în casă e liniste. Părinții mei nu mai au unde fugi unul de altul. Și casa parcă e mai mare. Sunt atâtea camere rămase singure. Vinerea citeau amândoi Jurnal de Chisinau și Timpul. În fiecare seară aşteptau emisiunile mele şi știrile. De când au fiecare televizorul lui, se iau la întrecere cu cine a aflat primul că a fost demis procurorul general sau nu mai ştiu ce… “Da ştiu, măi, răspunde mama aparent plictisită deja de ştirea veche de 10 minute. Am văzut deja!”
Oameni informaţi! În vacanță îi aşteaptă pe Paula de la Chișinău, Ștefan de la Sibiu, Mateo si Mark de la Londa... Serile ies cu vecinii la poartă. Se supără când nu-i sun. Iar eu nu-i pot suna dacă nu am stare. Trebuie să fii mereu fericit când îţi suni părinții.

 În SATUL NATAL, ai casa vis-à-vis de cimitir. Nu te speria acest lucru?
Ba da, îmi era mereu frică să mă întorc seara de la joacă sau să ies noaptea la toaleta din fundul grădinii... Mereu aveam senzația că mă pândesc fantomele și că o să mi se întâmple ceva demn de un film de groază. Sora mea Luminiţa, un drac de copchil, îmi cunoștea punctele slabe și făcea haz pe seama mea, se înfăsura în cearsafuri și mă speria nopţile ca, după asta, să ne trezim cu tipete părinții si să o încasăm de la tata. Soră-mea era diavolul întruchipat și durerea de la o palmă la fund nu conta pentru ea deloc pe lângă plăcerea sadică de a mă speria pe mine...

Revenind la parfumul Evei. Mai întâi CUNOȘTI, apoi IUBEȘTI sau e invers?
Mă intrigă bărbatul inaccesibil și rece. Sau cel foarte interesat de persoana mea. Iubirea și cunoașterea vin la un loc... Se țin de mână. Uneori sunt uimită de cum se poate să iubesti un om azi mai mult decât ieri, când credeam că ieri era apogeul... E frumos când se întâmplă aşa. Și chiar mi se întâmplă!

Care an a fost pentru tine unul de RĂSCRUCE? Ce s-a produs atunci în lumea ta?
Am avut parte de mai multe răscruci. Prima a fost la 30 de ani. Chiar de ziua mea mi-am luat copilul și m-am mutat într-un apartament închiriat. În spatele ușilor zăvorâte mă așteptau cele mai bune prietene. Au deschis şampania și au strigat La mulţi ani!, când am deschis uşa. Dar eu am început să plâng. Nu îmi place să fie nimeni alături când sunt vulnerabilă. Era cea mai grea decizie din viața mea. Seara însă am sărbătorit ziua mea la restaurant cu prietenii și bărbatul pe care îl părăseam… Poate de asta Sergiu nu a luat niciodată în serios deciziile mele de a rupe o poveste care nu mergea. Îi demonstrasem că mă întorc de fiecare dată, din milă pentru el. Nu puteam începe o nouă viață știindu-l pe el nefericit. Doar că el nu a îndrăznit să încerce fericirea fără mine. Bărbații sunt mai lași. Se tem de nou și să își asume responsabilitatea. Abia acum un an şi ceva, când nu mai stăteam cu el de câțiva ani, a înțeles că am plecat de-adevăratelea. Momentul cela când am vrut să rup și cu VIP magazin, lansând RED by Rodica Ciorănică. Vroiam să nu ne mai lege nimic, în afară de copil...

Cea mai tristă AMINTIRE este acea, în care...?
A decedat în ziua în care trebuia să lansez RED. A fost și asta o formă de a protesta împotriva mea... Poate... Dar poate mi-a arătat că trebuie să le duc pe toate mai departe, pentru copilul nostru. Sergiu nu mai știa să se bucure de viață de unul singur. Asta a fost acest început de drum spre neființă. Nu mai avea pentru ce trăi. Dacă m-am simti vinovată? Da... Dar am rămas lângă el mulți ani încercând să îl învăț să iubească viața, fără mine. Nu a vrut. Până la urmă, plecarea lui a fost alegerea lui... Nu a vrut să lupte pentru nimic...

Într-o lume a materialui, de care ești dependentă (sau nu??), ai căutat ALCHIMIA? Bucățile de aur le-ai stors din ce?
O persoană publică e un model pentru mulţi. Nu putem face abstracție de material. Îmi place să găsesc armonia dintre material şi lucrurile nemateriale din viața noastră. Dacă îmi place muzica şi literatura, oare ar trebui să excludă asta o masină şi o casă confortabilă? Dacă citesc cărți și mă înconjor de oameni profunzi, ar trebuie să mă îmbrac ca o vagaboandă și să mă spăl doar sâmbăta, ca să demonstrez cuiva că “je m’en fiche” pe valorile materiale? Îmi plac confortul, cafeaua bună, cărțile scrise altfel, hainele care mi se potrivesc, indiferent că sunt de la Kenzo sau Katia Gri, mașina bună în care pot să ascult Sting sau Ciprian Porumbescu, Alex Calancea, Lăutarii sau Hangul Advahovilor. Copilul meu mi-a arătat ce fain sună Beatles pe vinil și ce magie împrăștie pozele făcute pe peliculă. Or, ambele lucruri moştenite din secolul trecut, atât de demodate în aparență, sunt un lux pe care vreau să mi-l pot permite. Și muncesc a naibii de mult pentru asta.

Cine îți ascute GHIMPII? Când ești rea, e grav? Poți jigni un om fără să îți dai seama?
Da, asta îmi reusește de minune. Și în special pot jigni și dezamăgi oamenii pe care îi iubesc, oamenii care m-au ajutat. Știi, niciodată nu e pentru că aşa vreau. Dar e ca şi cum aș fi terminat pe 10 Facultatea de Jignire a Oamenilor pe care-i iubesc. E ghinionul meu...

Ochii?
Oglinda care nu minte despre cum mă simt, chiar dacă o rog frumos.

Florile?
Lumina candidă, care îmi amintește că tot ce e frumos și perfect este trecător.

Buzele?
Singurele care îmi transmit ce simte omul pe care îi iubesc.

Mormintele?
Să nu uit niciodată să trăiesc frumos, să mă bucur azi, de această clipă, pentru că finalul poate veni oricând...