Text: Ana Bivol
Foto: Ion Pleș Alexandru
...Mă enervau acele smiorcăieli, pe care le credeam exagerate și poate că false, mă enervau acele îngenuncheri ridicole, nu înțelegeam de ce se face așa mare tam-tam pentru o cerere în căsătorie, de parcă el îți face un serviciu, în genunchi, cerându-te de mireasă. Totul până m-am trezit într-o bună zi cu inelul sub nas și cu întrebarea: „Vrei să fii soția mea?”. Fir-ar...și când am început a boci, de nu reușeam să-mi șterg lacrimile. Pur și simplu am simțit cum mi se scurg emoțiile prin vene și parcă nu mai aveau loc în mine, e o izbucnire firească. Totul a fost așa cum nu-mi plăcea: smiorcăieli, cină romantică, lumânări, muzică bună, inimioare, trandafiri, dar atât de frumos și memorabil! După, am înțeles că nu poți judeca o emoție până nu o trăiești. Dacă aș da timpul înapoi, tot așa aș vrea să fie. El emoționat, cu inelul într-o mână și cu florile în cealaltă: aceasta e imaginea care îmi va perinda sufletul o viață.
Primul pas e făcut de acum câțiva ani: Mirele! Chiar mă întrebam dacă voi găsi pe cineva atât de nebun, încât să mă iubească așa cum sunt. Chiar așa nebun?! Totuși era unul. Numai unul în lumea asta atât de predispus spre riscuri. Eu nu l-am căutat, nici el. Ne-am găsit întâmplător de atent prin Moldova. El era așa cum nu mi-am imaginat că va fi viitorul meu soț și asta m-a făcut să-l iubesc. Am înțeles pe parcurs că un viitor soț trebuie să îndeplinească doar două condiții: să te iubească așa cum ești și să fie bărbat din cap până-n suflet. Eu îmi iubesc soțul ca o nebună și deseori mă lupt cu dependența mea față de parfumul, umerii, buzele, picioarele, mâinile lui. Mi-am dat seama că am făcut o alegere bună, în momentul în care m-a văzut pentru prima dată în rochie de mireasă și îi tremurau buzele când m-a sărutat. Noi am reușit în timpul nunții să ne simțim pe noi, am reușit să ne sărutăm ori de câte ori am simţit ca să facem schimb de emoție, să ne șoptim la ureche cuvinte dulci și pe alocuri cuvinte care mai bine să nu fi fost auzite de nimeni. Oamenii de la nunta noastră au venit și au plecat. Noi rămânem pentru o viață împreună.
Rochia! Mai repede a fost cu mirele! Deci aproape toate miresele sunt în căutarea rochiei care încă nu s-a mai văzut în lumea asta și care încă nici nu a fost gândită, nu tocmai creată. Pentru mine, Chișinăul a fost puțin și am ajuns în Odessa. Am stat în fața oglinzii 30 de minute ca să înțeleg dacă este ea acea rochie! Abia după o zi am înțeles că în ea o să mă simt eu. Rochiile frumoase sunt cam incomode, sunt și excepții, sigur, dar corsetul acela care îmi oprea inspirația pe la mijloc, poalele rochiei care ștergeau cu atâta eleganță podelele sau care erau mereu un pericol pentru mire (nu cred că i-ar fi stat frumos niciunui bărbat împrăștiat pe teracota lunecoasă), părul care îmi dădea în ochi, sunt lucruri mai puţin grave dacă nu le atragi atenția și te concentrezi pe voi doi și oamenii apropiați. Am umblat ca o năucă prin tot Chișinăul și prin toată Odessa ca să găsesc o rochie confortabilă, sandale comode și desigur că mi-am cumpărat totul pe invers, doar că eu am putut să-mi bag picioarele ... la timp în converse și m-am gândit că mai bine mă distrez cu oamenii dragi, decât să stau frumos cocoțată pe niște tocuri incomode, am putut să-mi ridic poalele cu mâinile și să dansez până mi s-au rupt converșii.
Am întâlnit o grămadă de mirese miorlăite și extrem de isterice, care povesteau despre nunțile lor ca despre Al Doilea Război Mondial. Toate aceste smiorcăieli și vaiete, mi-au creat în minte o imagine nu prea plăcută despre acest eveniment frumos din viața fiecărei femei. Noroc că sunt un om care vede mai mereu partea plină a paharului și am încercat din răsputeri să mă concentrez pe emoție și nu pe fleacuri. Dă-l naibii de decor, pentru că e cu un ton mai deschis decât pe poza de referință; Dă-l naibii de candy bar, pentru că stă cu jumătate de metru mai la stânga; Dă-le naibii acele minute de întârzieri și de program. Voi o să vă iubiți în continuare chiar dacă la nuntă muzica nu a fost pe placul tuturor invitaților.
Nu am să uit niciodată acea privire a viitorul meu soț, când m-a văzut pentru prima dată în rochie de mireasă. Nu am să uit niciodată cum m-a condus tata spre altar. Nu am să uit grija mamei din acea zi și lacrimile ei de fericire. Nu am să uit bucuria curată și sinceră de pe feţele naşilor noştri. Nu uit oamenii care dansau nestânjeniți pe ringul de dans. Nu o să uit niciodată cât de fericită am fost și nici nu pot uita întrebarea lui la fiecare zece minute: „Simți? Simți cât e de frumos? Nu uita să trăiești te rog!” și mă săruta...
