Pe mama o chemau pe nume,
doar eu o strigam „mama” –
de parcă Cerul și Adâncul
se luau de mână
în ecoul strigătului meu.
O chemam pe mama mereu strigat,
cu un soi de frică în fiece silabă,
cu un soi de dor la o secundă distanță
de ultima îmbrățișare.
Mamaaaaaaaaaaaa, mamaaaaaaa!
O chemam pe mama să aducă apă
și cuvinte să-mi aducă
când emoții de tot felul mă-ncercau.
Și pur și simplu,
ca să știu că vine întotdeauna –
o chemam.
Apoi cât era soare și jocul, iubirea
dădeau târcoale inimii mele,
uitam...
uitam să arunc în aer acel ecou
răvășitor și cald totodată –
Mamaaaaaaaaaa!
Iar ea tăcea, tăcea cuminte
și când strigam, și când uitam
să îmi arunc chemarea.
Iar ea era, era prea blândă,
acolo unde Cerul și Adâncul
se luau de mână
în ecoul inimii sale.
Pe mama o chemau pe nume.
Eu îi și uitam numele, pentru că era simplu –
mamaaaaaaaaaa....
Cea care deschide ușa dintre Cer și Adâncuri,
chiar și atunci când își schimbă casa
acolo unde îi cresc aripile.
[Nu doar o zi, nu doar o primăvară,
nu doar un strigăt – despre mama.]
Foto: unsplash.com, pixabay.com