TEXT: Rodica Ciorănică
FOTO: Paula Miuh

Dacă nu ai fi fost fiica Allei Menșicov și a lui Petru Vutcărău, cine ai fi fost?
Fiica altcuiva? Cel mai probabil? Sau fiica nimănui. Poate aș fi fost băiat. Sau poate n-aș fi fost om deloc. Dar mă bucur enorm că-s fiica lor și nu a altcuiva.

Dacă nu ar fi fost atât de mult teatru în jurul tău, ce altceva ai fi vrut să faci?
Am vrut să fac arhitectură un timp, apoi sa devin tattoo artist, sa fiu intr-o trupă rock ca sa merg la un festival care nu mai exista deja, multe lucruri. Balerină de asemenea, era cel mai mare vis al meu și încă este.

Te-ai gândit vreodata rău despre părinții tăi?
Cine nu? Sunt sigură că oricine a avut 13 ani și a vrut sa iasă după ora 8 din casă și i s-a interzis, s-a gândit ce ți-e și cu părinții ăștia, dar niciodată de rău rău. Am avut noroc de niște părinți minunați.

Auzind poveștile lor despre petrecerile boeme ale anilor 90, simți nostalgie pentru acele timpuri din care nu ai gustat?
Maximă. Am gustat puțin din ultimul val de petreceri de genul, dar eram mult prea mică ca să fiu un participant activ, așa că am rămas doar cu memorii distante care îmi ghidează propriile petreceri de acum.

Care e viitorul teatrului și a artei în general în Moldova?
Nu știu să prezic viitorul, n-am cum. Nici cărțile de tarot nu mi-au răspuns la aceasta întrebare. Cred că depinde până la urmă de public, dacă mai are dorința să dea un ban din puținii pe care-i are pe un spectacol sau un concert. Pană la urmă la asta se rezumă și arta, nu? La bani. Bani de bilete, de decor, de materiale, echipament, de plătit angajații, artiștii, transportul, locația. Daca nu-s bani, nu-i nici artă, ori în Moldova nu prea sunt bani. Cinstiți.

Simți o obligațiune sau dorință de a continua ceea ce ei au început? 
Niciuna, nici alta, vreau doar să se mândrească de mine.

Crezi că talentul e genetic sau se naște din mediul în care creștem? 
Cred că e o combinație dintre cele două. Mediul în care crești e influența cea mai mare; dacă ambii părinți sunt poeți sau compozitori și crești înconjurat de metafore și simfonii, ori iți place atât de mult încât începi și tu să scrii sau să compui, ori zici dă-l încolo de Bach, vreau sa fac și eu inginerie sau design. În orice caz, talentul, fie că e transmis genetic sau născut, trebuie dorit și dezvoltat.

Cea mai intensă amintre din copilaria ta care te urmărește serile singuratice (dacă sunt) de la Londra?
Nu e doar din copilărie, se întâmplă și acum, dar când îmi amintesc de serile [în special de iarna] în care facem ceai, ne luam toți câte o plapumă și ne uitam la un film despre război. Ultima parte a fost o glumă pentru ai mei, dar asta e, când e frig afară și noi stăm pituliți pe canapea înfofoliți în ceva moale cu Leo [motanul nostru] la picioare și privim un film bun împreună, astea sunt cele mai faine momente pentru mine și mi se face imediat dor.

Ți-a fost vreodată rușine de gândurile tale?
Sigur că da. Mereu. Dar asta e absolut normal, și dacă rămân doar ale mele, de ce să-mi fie rușine? Până la urmă, cred că e necesar sa explorăm, fără prejudecată și fără a ne pedepsi, cele mai întunecate și jenante colțuri ale minților noastre pentru a ne cunoaște pe deplin propria ființă, pentru a descoperi cine suntem și ce vrem cu adevărat, iar asta necesită o relație absolut deschisă și sinceră cu noi înșine.

Cel mai prost și absurd gând pe care l-ai avut vreodată?
Că nu-s frumoasă, faină, interesantă sau demnă de dragoste doar din cauza ca unui băiat nu i-a plăcut de mine. Cea mai mare prostie sa lași un alt om, un bărbat mai ales, să îți afecteze stima de sine.

Cât de absurdă crezi că este viața?
Extrem și tocmai de aia nu trebuie luată prea în serios. Încă lucrez la asta.

Cea mai inspirată idee pe care ai avut-o vreodată?
Sa mă mut de aici cu prima ocazie.

Obișnuiești să îți regreți deciziile?

Nu, ajung să regret faptul că nu am luat o decizie atunci când a fost nevoie.

Cum e cu dragostea la 20 și… de ani?
Of, e greu. Greu pentru că nu mai are nimeni chef de relații, de intâlniri, se vrea totul repede, imediat, fără mult timp pierdut pe vorbit [adică să te cunoști ca lumea], dacă ieșiți de câteva ori și încă n-ai sărit în pat cu el, se încruntă gen ce ai, ce-i cu tine? Dar dacă o faci prea repede, ești o ușuratică. Și când totuși găsești pe cineva care pare că e pe aceeași pagină cu tine și totul decurge bine, descoperi că are un stil de a iubi toxic, alde nu-mi place că ieși în club, stai acasă, alde se supăra pe tine și nici nu-ți spune de ce, alde îl rogi să vorbească cu tine, să discutați despre fricile și gândurile care îl macină, că-s nefondate, iar el face exact opusul apoi se desparte de tine din senin și după luni de zile tot nu știi ce s-a întâmplat. Pe scurt: comportament de copil frustrat și complexat care te face sa nu-ți mai dorești relații deloc. Apoi te gândești până la urmă la ce bun? Ai 20 de ani, trăieste un pic, nu? Dar să te vezi cu cineva casually, fără obligații tot nu merge, că află juma de oraș ce-ați făcut în extra detaliu, plus ficțiune. Aici, cel putin. La Londra e mult mai ok, nimănui nu-i pasă și nimeni nu prea vorbește despre chestiile astea așa la modul, decât doar dacă ai avut ghinion să dai de unul într-adevăr mitocan. Pe când în satul care e Chișinău, e foarte ușor să ajungi pe buzele tuturor și să-ți creezi o reputație de cele mai necenzurate cuvinte și ești mereu TU, niciodată el.

Ce e dragostea asta până la urmă? E ceva devastator sau suportabil sau hazliu sau aiurit?
E frustrant. Până la urmă nu-mi trăiesc eu viața ca să dau bine în ochii altora, dar oricum e.

În ce valori nu mai crede generația ta?
În autenticitate, onestitate, deschidere, empatie, compasiune… o grămadă, dar asta nu se întâmplă doar cu generația mea, lumea în general cred că începe să piardă din valorile care îi fac să fie mai buni unii cu ceilalți și mai… calzi unii cu ceilalți, mai păsători. Zilele astea, e mult mai cool să fii dezinteresat, rece, neatașat și nepăsător și e păcat. Viața e mult mai frumoasă când îți permiți să simți ceea ce simți și nu ți-e frică s-o arăți.

Tu știi unde ne îndreptăm cu toții? Spre TikTok sau spre librării?
Nu ne îndreptăm spre TikTok pentru că tiktok e deja aici. Toți copiii care au devenit miliardari la 15 ani dansând pe cântece de 30 secunde fac să pară pseudo-faima asta ceva atât de ușor de dobândit și se aruncă toți grămadă pe aceeași movilă, așa cum se aruncau și acum câțiva ani mai pe YouTube. Cu toate că, vorbind de YouTube, există și așa numita comunitate booktube, care se ocupă aproape în exclusivitate de recenzii de cărți, recomandări de cărți, tot despre cărți și e foarte drăguț. Probabil și pe tiktok există această comunitate, dar nu-l folosesc, așa că nu știu.

Cea mai dură experiență despre care poți povesti?
Despre cea mai dură experiență nu pot povesti, dar primul refuz e destul de brutal - și cel din dragoste, și cel de la universitate. Cu toate că te mai călești cu universitățile, dar în dragoste nu prea.

Viața în Londra…
...e exact cum m-am așteptat, ba chiar mai mult, niciodată plictisitoare și abia începe.

Dumnezeu... există?
Cred că asta depinde de fiecare în parte. Am fost în fiecare tabără de pe lângă și am făcut un cerc complet. Am realizat că e bine să crezi în ceva, nu neapărat în Dumnezeu, dar e bine pentru suflet să crezi în ceva mai mare și mai puternic decât tine, o forță să-i zicem, și acea forță poți fi chiar tu, potențialul tău maxim spre care tinzi, idealul tău/tu. Cred că îți dă o anumită putere, inspirație… să continui.

Liniștea... îți place?
Foarte mult. E necesară chiar și îmi place că o pot găsi oriunde.

Cum te vezi? Ce cuvinte și fraze ai alege să-ți faci autoportretul?
Sunt excentrică și nu pe gustul oricui, dar indiferent dacă plac sau nu plac cuiva, las o impresie memorabilă.

Am nevoie de o promisiune. Că îmi răspunzi la aceleași întrebări peste 10 ani.
Cu mare drag. Atunci voi avea și mai multe să-ți povestesc și poate și răspunsurile vor fi mai inteligente.