Photo by Pop & Zebra on Unsplash
ROZA VÂNTURILOR
O cheamă Maria. Închiriază apartamentul cu o odaie de pe aceeași scară cu mine.
Știu când tocmai a plecat la muncă dimineața. Holul blocului nostru se îmbibă de parfum dulce. Încă nu am deslușit ce parfum e, dar cred că îl pot recunoaște oricând. Eu, un programator... cu munca la domiciliu de când cu toată pandemia asta, de vreo săptămână îmi iau cafeaua la opt dimineața și ies pe scări să trag în mine aroma deja aruncată în aer. Iau cu mine și un pachet de țigări, în caz că mă vede cineva sau chiar ea sub ușă, pe scară, să sugerez că am motiv – sunt fumător. Dar nu sunt. Serile îi aud tocurile pantofilor pe scări și fâstâceala cu care încearcă să potrivească cheia în broasca ușii, nefiind încă obișnuită. Și-mi vine să o prind de braț într-o asemenea seară ca să intrăm împreună pe ușă.
Dar e cam nepotrivit. Cam devreme. Cam scenariu de serial.
Și vine singură. În toate serile din cele două săptămâni de când e aici. Asta mă face bucuros. Nu și destul de încrezător.
Încă.
Îmi place fata asta.
Ea îmi zâmbește mai mult din amabilitate. Soiul cela de zâmbet americănesc, cu formă, dar fără profunzime. L-am găsit și în stories pe Insta. Ușoară documentare în ziua de azi. Sper că e ușor și de dat la o parte acest zâmbet pentru a descoperi cum e de fapt ea. Și parcă aș vrea să o aud vorbind... să aud mai multe.
Că rochiile ei înflorate și voalate îmi plac mult. Tot pentru că flutură parfumul. Cel dulce.
Încă nedeslușit.
Ocolesc situația ca un pisic care nu știe dacă să pună sau nu laba în băltoacă. Dar, de fapt, parcă îmi și place să mă las așa, în suspans, poate doar eu îmi conturez imaginea unei femei pe care aș vrea să o cuceresc când, de fapt, e doar parfumul.
Ce va urma... vedem. E frumos să ai o vecină floare.