Autor: Ileana Rusu
(aproape roman)
- Lasă fumatul.
- Nu pot.
- Ai putut tu să nu vorbești cu mine 48 de ore, deci, ai suficientă putere să renunți și la tutun.
- Atâta nu am vorbit?...
- Dacă ai huiuri...
DEX-ul face abstracție de acest termen. Chiar și eu prefer să îi spun deranj hormonal. O femeie ajunsă la perimenopauză este captivă luptei din capul ei care devine și mai haotică înainte de ciclul menstrual neregulat. Știu, de cele mai dese ori conglomeratul de estrogen, progesterol, testosteron și androstendion este utilizat ca o scuză în schimbarea bruscă de comportament și explicația nervilor. Să recunoaștem însă că noi, femeile, chiar și fără influența hormonilor suntem niște ființe a naibii de ciudate! Venite de pe Venus. Și cât de mult contează când avem în capul cui să ne vărsăm râurile de indispoziție și pe cine să dăm vina de toate eșecurile noastre. Exact! Pe bărbați! Veniți de pe Marte!
Două planete cu nume de femeie, care nu își vorbesc și care se aseamănă, spune NASA, mult cu Pământul. Ambele, presupun, aruncă în cosmos cu fascicule de substanțe care se cuibăresc în mintea noastră și a lor și ne tulbură existența. Dacă ar fi să calculez distanța dintre ele și s-o compar cu intensitatea stărilor mele, aș obține un univers monocrom cu patru orbite. Pe una m-aș fi plimbat eu, pe alta el, a treia ar fi pentru fostul și ultima – pentru soția lui, care încheia șirul călătoriei astrale spre Triunghiul Bermudelor.
Și când unul dintre cei sosiți de pe Marte mai are acasă încă una ca și tine, te întrebi în care moment va exploada.
- Important e să nu fii mai rea decât soția.
- E rea?
- E insuportabilă!
Căuta omul alin și voce blândă. De unde, ‘mnezeule, asemenea calități într-un suflet rebel și plin de draci? De la o lună la alta, aceștia ieșeau la iveală și generau un comportament absolut inadcevat. Mă acuzam că am acceptat din prima acest tabloid cu o copertă vagă și paginile se tipăreau fără să le pot redacta sau interveni peste text.
Din cauza nevoii numită hormoni, sau poate a senzației de deja vu, dar chiar începusem să mă întreb dacă îl iubesc pe omul apelor sau e doar o stare artificială?
Și în general, de câte ori iubim? E oare de fiece dată când suferim? În acest caz, ce se întâmplă cu dorul după foștii și regretele matinale decorate cu lacrimi izbucnite spontan fie la magazin, fie în stradă, fie în baie? De ce avem nevoie de jumătate de an pentru a cunoaște un om și la fel de mult timp pentru a ne detașa de el?
Recunosc, patimile după vechea relație îmi dădeau și ghes, și bir. Comparam atitudinea și fluxul de hormoni degajați. Timpul oferit, grija și ceea ce cândva mă sufoca a ajuns de-mi lipsea. Tăcerea amantului era un imbold palpabil să revin în aura și câmpul energetic al bărbatului care, în ciuda multor ofense, mi-a fost alături în situații destul de critice.
Nu! Întoarcerea mea la vechea relație nu poate fi admisă. Lua-v-ar dracu de hormoni! Ia și te ogoaie, dragă femeie aflată la un pas de menopauză. Răbdare și tutun. Și ciocolate.
- Am înțeles. Ai altul...
- Și tu?
Era clar. O fi el înalt, frumos, ager, inteligent, egoist, șarmant, un pic de Narcis, cu umerii lați și ochii verzi-cenușii, suferea însă de același sindrom ca și fostul.
Și-acum, care-i diferența dintre ei? Există mai multe. Una însă era cert: îmi era rușine pentru ambii.
(Va urma...)