Text: Zina Bivol
Foto: Alexandru Cazanovici
Tudor Zbârnea
Pictor, Director al Muzeului Național de Artă al Moldovei
De 21 de ani știe fiecare respirație a Muzeului Național de Artă al Moldovei. Sub ochii lui muzeul a trecut prin diferite transformări, astăzi funcționând în spațiile reabilitate în condiții optime, fiind dotat cu cele mai noi tehnologii ale muzeografiei moderne. În ultimii ani, muzeul a devenit un real centru cultural, unde au loc diverse evenimente: seri literare, lansări de carte, concerte, proiecții de filme, spectacole, ateliere pentru copii, toate acestea atrăgând un număr tot mai mare de vizitatori. Pe lângă birocrația care i-o cere funcția, este mereu atras de atelierul în care evadează din cotidian și reușește să-și găsească mai ușor confortul și echilibrul interior, atât de necesare trăirilor artistice, participând deja la peste 300 de expoziții organizate în țară și străinătate.
Sunteți născut aproape de trecerea dintre ani. Cum arăta acel decembrie din 1955?
Dacă ne-am orienta după stele, am putea spune că ziua în care ne naștem ne marchează calea pe tot parcursul vieții. Realitatea concretă, însă, trimite gândul la consecințele nașterii mele, cu puțin înainte de trecerea dintre ani, fapt ce mi-a creat unele probleme, pentru că nu m-au primit la școală odată cu copiii născuți în același an, deoarece nu-mi ajungeau încă patru luni. Asta pentru mine a fost o mare dramă, pentru că toți copiii din mahalaua noastră au plecat, iar eu am rămas acasă. Așa a început să mi se încredințeze anumite treburi pe lângă casă, ca să nu-mi fie trist rămas de unul singur. Dar pentru că, totuși, aveam o mare tristețe că rămâneam singur, mi-am găsit o alinare – desenam mereu. Când am ajuns la școală, eram mai mare și crescusem mai lung decât mulți dintre colegii de clasă, asta îmi crea și anumite complexe. Dar a fost și ceva de bine, eram mai pregătit de școală și desenam frumos, asta mă făcea să mă simt mai sigur decât ceilalți copii din clasă.
Vă mai amintiți cui ați dedicat primul portret și ce putere a avut asupra dvs.?
Nu cred că îmi amintesc mare lucru. Toate lucrările mele de început, portretul mamei, multe portrete de bătrâni sau de copii, sunt parte a unui lanț de lucrări, care nu pot fi separate unele de altele, acestea făcând parte dintr-un proces continuu. Însă una dintre lucrările mele timpurii, care mi-a marcat o vreme demersul artistic, a fost portretul soției cu fiica Elena în brațe, pe când era foarte mică. O lucrare realizată în ulei într-o consistență păstoasă și o cromatică pastelată, dominată de o luminozitate aparte, care de fapt se raporta prin esență la tema maternității. A fost lucrarea cu care am participat în cadrul expoziției colective la inaugurarea Galeriei Uniunii Artiștilor Plastici, în anul 1988, actualul Centru Expozițional „Constantin Brâncuși”. Țin minte că lucrarea a fost remarcată de Mihai Grecu și Andrei Sârbu, aceasta fiind considerată o nouă treaptă în demersul meu pictural. Din păcate, nu mai am acea lucrare, ea se află într-o colecție particulară în S.U.A., și nu s-a păstrat nicio imagine.
În 1974-1976 ați fost mobilizat în armata sovietică și ați făcut serviciul militar la Dnepropetrovsk, Ucraina. Aveți un sentiment aparte pentru tot ce se întâmplă acolo în aceste zile?
Așa este, serviciul militar l-am făcut în Dnepropetrovsk, oraș care în urma procesului de decomunizare a Ucrainei, și-a redobândit vechiul nume, Dnipro. Unitatea militară se afla în zona istorică a orașului. Un oraș mare și foarte frumos, despărțit în două de râul Nipru. Țin minte că Teatrul de Operă și Balet, inaugurat tot în 1974, era o mândrie a orașului. Acolo am văzut pentru prima dată pe scenă baletul Lacul lebedelor de Piotr Ciaikovski. Bombardamentele barbare cu rachete ale orașului Dnipro, în general ororile provocate de armata rusă în Ucraina, sigur că de multe ori m-au readus cu gândul la cei doi ani petrecuți în acest oraș. Am avut și nopți în care am visat că mă aflam acolo. Fiind membru al Academiei Naționale de Arte a Ucrainei, am câțiva colegi cu care vorbim regulat la telefon, pentru că mă neliniștesc mult veștile venite pe diverse canale. Nu cred că există azi oameni în toată firea, să nu-i preocupe tragedia războiului din Ucraina, declanșat de Rusia, un război în care mor oameni nevinovați, provocând ucrainenilor dezastre și durere.
Povestiți-ne un pic despre acel „acasă” din copilărie!
Acasă pentru mine a fost mereu mama, de care am fost foarte atașat, de când eram copil. Eram cel mai mic dintre cei patru copii și mereu i-am dus dorul, așa cum îmi era dor de ea, când rămâneam de mic acasă, ea fiind plecată la muncă pentru toată ziua. Tata era electrician și mă simțeam foarte mândru când mă lua cu el la lucru. Uneori îmi dădea și unele mici sarcini, asta fiind un mod de a mă face să mă simt și eu important, alături de el. De mic îmi plăcea să privesc îndelung răsăritul soarelui, de pe prispa casei. Priveam ca pe un miracol soarele apărut în zare, deasupra dealului, iar pe măsură ce se ridica pe cer, urmăream cum lumina topea livada bătrână, care se întindea de-a lungul dealului Ghiharea. Frumusețea localității noastre, situată între coline, peisajul blând de o frumusețe fără seamăn, m-au atras, cred, spre pictură. Așa cum am spus, desenam mult, încă înainte de a merge la școală, fără să fiu îndrumat de vreun profesor. Corectura mi-o făceau surorile sau fratele, care desenau mult mai bine decât mine. De casa părintească am rămas legat mereu, dar nemaifiind părinții în viață, nu mai găsesc acolo liniștea și farmecul ei de altădată. Acum acasă îmi plac cel mai mult primăverile, când livada este în floare. Dorul de Nisporeni a rămas mai mult doar cel de la distanță.
Ce v-a ghidat în viață și carieră: mintea sau inima? Care este favorita dvs.? Care a dat greș?
Fiecare dintre noi are propria legătură dintre minte și inimă, dintre rațiune și intuiție. Un artist trebuie mereu să-și asculte bătăile inimii, altfel este imposibilă cunoașterea sinelui în profunzime, pentru că inima este parte a adevărului. Iar arta fără adevăr nu înseamnă nimic și nici nu are ce comunica privitorului. În pictură, m-am lăsat ghidat mereu de impulsul interior, dar în același timp am încercat să construiesc o estetică bazată pe analize clare, controlând forma și mijloacele de exprimare. Este important să găsim echilibrul între impulsul interior și rațiune. Cu cât este mai estompată limita dintre cele două, cu atât mai mult ne putem apropia de adevăr. În viața de zi cu zi, nu cred că ne putem baza exclusiv pe inimă, astfel ne-am lăsa conduși de impulsurile interioare, iar acestea ne-ar putea plasa în situații necontrolate. Eu învăț mereu a-mi asculta atât inima, cât și mintea, pentru că așa încerc a-mi păstra cât mai sigur echilibrul interior. Fără armonia dintre cele două, putem da greș oricând.
Ați sacrificat ceva de dragul carierei?
Nici nu cred că aș putea spune că am făcut vreodată carieră. Am lucrat foarte mult în atelier sau oriunde m-am aflat. Nu am reușit să mă dedic în totalitate picturii, pentru că m-am consacrat și altor activități, mai puțin utile demersului artistic, dar în același timp nu pot să regret, pentru că am încercat să fac și alte lucruri pe care le-am considerat necesare. Am lucrat mereu dintr-o mare dragoste pentru pictură și poate de aceasta am avut și unele reușite. De dragul muncii în atelier, am sacrificat multe. În primul rând, nu am putut fi suficient de mult împreună cu copiii și, în general, cu familia. Nu am mers des acasă la părinți, atunci când aveau nevoie să fiu mai aproape de ei. Cu prietenii ne-am văzut mult mai rar, decât mi-aș fi dorit. Și, desigur, au fost mulți ani în care nu mi-am îngăduit să am vacanțe, decât în cazuri în care plecam în străinătate pentru a organiza expoziții personale sau pentru a participa în cadrul unor saloane de artă. Abia în ultimii ani călătorim mai des cu familia, deseori cu prietenii apropiați, cu care ne simțim extrem de confortabil, când suntem împreună.
Ați participat la peste 300 de expoziții organizate în țară și străinătate. Cât este de important, astăzi, să te cunoască lumea? Cât ați lăsa-o să cunoască despre dvs.?
Nu mi-am pus niciodată această problemă și nici nu cred că pentru mine ar fi important să mă cunoască lumea. Pentru mine sunt mult mai importanți oamenii pe care eu i-am cunoscut. Odată, tatăl meu, care era un om înzestrat cu înțelepciune, mi-a spus că eu aș fi cel mai bogat din familia noastră, pentru că eu am vizitat multe țări, și am cunoscut foarte mulți oameni. Spunând că oamenii pe care îi cunoști sunt cea mai mare bogăție. Într-adevăr, în virtutea activității mele artistice, am avut șansa să cunosc mulți oameni, iar asta pentru mine este o mare bucurie și împlinire. Esențial este, cred, să poți avea șansa de a-ți urma calea pe care ai ales-o, cu toate frământările și trăirile interioare, să faci cât mai mult și cât mai bine și să poți comunica lumii ceva personal. Ceea ce mă preocupă cel mai mult este să pot transmite privitorului mesajul și încărcătura emoțională pe care le poartă lucrările mele. De aceea mi se pare mai importantă prezența cât mai extinsă a lucrărilor în cadrul unor colecții publice, al diferitelor expoziții și saloane de artă, ca acestea să comunice cu cât mai multă lume. Cunoașterea și aprecierea operei artistului de un public cât mai larg ar putea să-i asigure notorietatea, dar asta nu înseamnă că îi asigură și un confort personal. Expunerea lucrărilor mele în cadrul multiplelor expoziții naționale și internaționale a fost recunoscută de public și răsplătită cu anumite premii, aceasta contribuind și la consacrarea mea ca artist.
Faceți parte din categoria artiștilor care ne oferă șansa de a redescoperi lumea prin alte culori. Pe ce ați pus dvs. accent și cum vedeți valul generației de acum?
În artă nu am cochetat niciodată nici cu moda, nici cu publicul. Am încercat să investighez și să descopăr uneori poate aceleași lucruri cunoscute, doar să le dau o nouă formă, exprimată într-un mod individual, în felul în care înțeleg eu lumea. Am avut mereu convingerea că adevărul nu poate fi decât dincolo de realitatea exterioară, iar dincolo, găsești libertatea și bucuria de a merge mai departe. În același timp, pe tot parcursul meu artistic mi-am ales calea și mijloacele de exprimare care mi-au fost cel mai aproape de suflet. Generația tânără de artiști este puțin diferită de cea a anilor’80. Este de salutat faptul că există și astăzi o serie de tineri artiști talentați, care încearcă să-și sincronizeze opțiunile artistice cu cele actuale din întreaga lume. Generația noastră nu a fost mai bună sau mai puțin bună, doar că aveam un alt mod de a fi. Trăiam într-o lume închisă, dar mereu eram în căutarea unor modele de referință, devenite repere sigure ale mediului cultural, iar comunicarea cu acestea ne modela felul de a gândi.
Ce-l face pe un pictor fericit?
Momentul când, la sfârșitul unei zile întregi, frânt de oboseală, crezi că ai reușit să comunici tot ce ți-ai propus într-un tablou. Dar, pentru că totul este relativ, în următoarea zi înțelegi că ai găsit doar calea pe care nu trebuie să continui și te simți din nou fericit, pentru că o poți lua – din nou – de la capăt... E cert că momentele de fericire intensă nu sunt de lungă durată. A te simți fericit, însemnă să-i poți face fericiți pe alții. În primul rând, pe cei din preajmă, pe oamenii apropiați. Și cred că nu este deloc greu. Ritmul alert în care trăim astăzi, de multe ori ne face nici să nu simțim când suntem fericiți. Trebuie să încercăm să observăm și să ne bucurăm de lucrurile simple.
Enumerați adevăratele trăsături ale succesului dvs...
Nu sunt sigur dacă aș putea să mă consider un om de succes. Dar dacă am putea spune că am realizat ceva în viața mea, cred doar pentru că am avut alături persoana cu care am putut privi mereu în aceeași direcție. Mai cred că dragostea de a munci mult și șansa de a întâlni mereu oameni minunați în calea mea, care m-au entuziasmat și m-au făcut să merg înainte. Toate acestea, împreună, m-au făcut să ajung undeva...
Care este visul unui om împlinit? Le mai aveți? Mai credeți în ele?
Visul unui om împlinit este virtutea de a-și urma calea aleasă. Dacă nu aș mai avea vise, cred că m-aș opri, de aceea încă mai cred...
