Alexandrina Grecu.
Copilul Teatrului Național „Satiricus”

Alexandrina, sunt curioasă cum a fost copilăria ta, pentru că știu că ai crescut în teatru, având ambii părinți actori. Te putem numi copilul teatrului „Satiricus”. Cum a fost acea perioadă a vieții pentru tine?
Da, să știi că, de fapt, eu am fost copilul căruia i se spunea: „Sanda, poate te duci să te vezi cu colegii de clasă, să mai ieși cu fetele!”, dar nu, eu voiam la teatru. Și primul lucru care îl făceam vineri, pentru că știam că vineri, sâmbătă și duminică erau spectacole, era să vin la teatru, să petrec timpul cu maturii. Mie îmi plăcea asta. Acel anturaj chiar m-a format ca om și ca personalitate. Totuși, faptul că am crescut printre maturi, mi-a îngreunat procesul de socializare cu cei de vârsta mea. De exemplu, acum, eu nu pot găsi limbaj comun cu tinerii mai mici ca mine sau de aceeași vârstă. În copilărie, toată ziua îmi făceam temele în teatru, ori mă obliga mama vineri să le fac acasă, ca după să pot merge la teatru. Și eu stăteam zilnic în el, după culise și chiar știam spectacolele pe de rost. Uneori, tata nu reușea să vină la repetiții și se întâmpla că actorii mai greșeau sau lumina nu era dată la timp, iar eu eram cea care transmitea aceste detalii tatălui și toți se mirau de unde el știe ce s-a întâmplat, dacă nu a fost prezent?! Pot să zic că am avut și am un mare noroc de așa părinți, pentru că ei mi-au oferit libertate în orice. Anume acest aspect m-a limitat să nu fac nebunii. Mama mi-a permis să-mi fac piercing, tata mi-a dat voie să-mi fac tatuaj, dar eu am știut unde e limita acestei libertăți și nu am deviat. Am avut parte de o copilărie plină de dragoste și de o educație bună, puteam și pot să discut cu părinții, chiar cu tata, despre orice. Eu aș vrea ca și copii mei să crească într-un asemenea anturaj.

Demult, când erai mică, într-un interviu filmat ai zis că vrei să te faci medic. Dar ceva nu s-a legat și iată-te – actriță. Cum sau când ai înțeles că actoria e și profesia sau menirea ta?
Țin minte, prima mea apariție în calitate de actriță a fost într-o ecranizare, pe fundal, apoi la opt ani am jucat un rol mic al unui copil și la zece ani am fost protagonista, alături de actorul Mihai Curagău, spectacolului „Cu bunelul, ce facem?” de Constantin Cheianu. Și aici tata s-a întrebat: „Ori îmi stric copchilu`, ori îi dau voie să se afirme în acest domeniu?” Mie chiar îmi place profesia aceasta. Eu trăiesc cu ea. Nu obosesc de la ea și nu vreau odihnă. Am stat în carantină atât de mult, că mi se părea că degradez. Acum vreau să muncesc, să citesc, să repet rolurile. Aș fi gata să petrec toate zilele în teatru și știu că asta nu e bine, pentru că oamenii mai trebuie să aibă și viață personală. Dar, sunt de părerea că în teatru ea nu există, fiindcă aici nu ai timp pentru tine.

Dar cum îți petreci, totuși, timpul liber?
Plictisitor. Stau acasă, mai citesc. Acum chiar am descoperit niște cărți interesante despre dopamină, hormonul care ne dă acea stare de îndrăgostire și fericire. Totuși, deși eu sunt o fire mai romantică și cred în dragoste și sentimente, îmi este interesant să aflu despre ea și din perspectiva științifică.

Am fost curioasă să citesc despre dopamină, pentru că, atunci când mă îndrăgostesc, eu sunt un alt om. Ca zodie, eu sunt Capricorn, adică sunt o fire impulsivă, iar în momentele în care cineva m-a cucerit, eu sunt blândă, cuminte și iert orice. Să fie oare hormonul acesta de vină?

Să trecem la perioada studenției. Știu că ai învățat la Universitatea de Litere și Arte „Lucian Blaga” din Sibiu, acum faci și masteratul acolo. De ce ai decis să faci actorie la Sibiu și nu la noi?
O să încep cu... începutul. Totul s-a întâmplat la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, al treilea cel mai mare. Acolo vin toate trupele de teatru, cele mai bune. Împreună cu echipa de la „Satiricus” am fost și am jucat acolo spectacolul „Puștoaica de la etajul 13”. Acolo vin și decanii facultăților de teatru din mai multe orașe ale lumii: Sankt Petersburg, Moscova, București, Cluj și așa mai departe. Spectacolul nostru a fost bine primit. După ce am evoluat, s-a apropiat de mine decanul facultății din Sankt Petersburg și mi-a făcut o invitație la ei, același lucru mi l-a propus și decanul de la facultatea de actorie din Sibiu. Pentru că în acel moment eram încă în clasa a 11-a, m-am întors acasă, mi-am terminat studiile și apoi am decis să merg să fac actorie la Sibiu, și nu la Moscova. Ca să fiu sinceră, nu am mers acolo să fac, neapărat, actorie, pentru că, de fapt, actoria o înveți în teatru. Diploma doar îți permite să te ocupi de această meserie. La facultatea din Sibiu am studiat foarte multă teorie legată de domeniul teatrului, am cunoscut o mulțime de oameni talentați, de la care am avut ce să învăț, am făcut și lecții de acordeon și am lucrat atât cu teatrul german de acolo, cât și cu cel român.

Cum te-ai simțit în acel oraș? A reușit să te cucerească?
Aș putea spune că Sibiul a fost locul în care m-am regăsit. E un oraș foarte liniștit, cu un specific german, cu o arhitectură nemțească. Ceea ce-mi plăcea să fac mult la Sibiu a fost să merg la o librărie, să-mi cumpăr o cafea și să stau acolo toată ziua ca să citesc. Acum îmi lipsește foarte mult acest oraș. Oamenii de acolo sunt foarte deschiși și extraordinari. Sunt ardeleni. Sunt cu trup și suflet acolo. Ei chiar iubesc moldovenii. Ne rugau să vorbim moldovenește, cu accentul nostru specific. Și, apropo de limbă, profesorii de la facultate ne întrebau pe noi, moldovenii, pentru că eram doi în grupă, de ce basarabenii știu atât de bine româna și gramatica limbii române, de ce știu bine și engleza. Vreau să spun că, totuși, învățământul din Republica Moldova este foarte bun, cel mai bun, mai ales în comparație cu cel de peste hotare.

Ți-ai dori să te muți cu traiul la Sibiu?
Nu. Eu vreau acasă să lucrez, aici. Vreau să joc pentru publicul de acasă, de ce să joc pentru cel din România? De ce să aduc bani în teatrul din România, dacă pot face acest lucru pentru teatrul nostru?

Și ai revenit să lucrezi pentru „Satiricus”. De ce anume aici? Pentru că aici ai crescut?
Da. Pentru că aici e mama și tata. Pentru că știu acest colectiv de când sunt mică. Pentru că aici am crescut. Pentru că aici m-am dezvoltat și acest loc permite actorilor să se dezvolte, fără a le pune bariere. Eu aici mă simt bine.

Ai putea să lucrezi la acest teatru toată viața?
Da. Chiar dacă avem niște salarii nu prea mari. Știi, după ce se încheie un spectacol și oamenii aplaudă și strigă „bravo”, nu-mi mai trebuie nimic altceva. Mi-e bine pe suflet.

Cum ai defini teatrul?
Pentru mine, teatrul e locul în care mă simt mai bine decât acasă. Vorbesc acum despre clădire, despre instituție, despre cabină, despre atmosfera de acolo. Eu chiar stau mai mult la teatru, decât acasă. Îți dai seama, eu o viață întreagă am petrecut-o și o petrec acolo.

Aș vrea să știu la ce visai când erai mică și dacă aceste visuri s-au schimbat sau au devenit realitate astăzi, la 22 de ani ai tăi?
Când eram mică visam să iau premiul „Oscar”. Acum nu mai vreau. Ceea ce-mi doresc e să lucrez în teatru, vreau să am roluri multe, vreau să inspir oamenii, vreau să fiu fericită și să-mi iasă bine meseria pe care o am. Doresc să-i am cât mai mult timp pe părinții mei în viață. Nu mai visez la „Oscar” și nu pentru că e imposibil, dar pentru că astăzi, alte lucruri contează în viață.

Ochii aceștia verzi și senini au reușit să se îndrăgostească de cineva cu adevărat?
Da. Și de multe ori. Eu iubesc platonic. Mă îndrăgostesc și sufăr în interiorul meu. Prima mea dragoste, cât de amuzant nu ar suna, a fost actorul Anatol Durbală (râde). Îmi plăcuse mult de el și acum glumim cu Olesea (soția lui Anatol Durbală) la acest subiect. Apoi am reușit să mă mai îndrăgostesc și, de fiecare dată, în oameni din domeniul artei, am și suferit din cauza iubirii, dar asta a rămas în trecut.

Și acum ce se întâmplă cu inima ta? Suferă sau e protejată de cineva?
E protejată. Sunt acum îndrăgostită și cred că aceasta e cea mai frumoasă poveste de iubire pe care am trăit-o. Sunt liniștită cu el. E un om minunat (zâmbește). E și el actor într-un teatru rus de la noi. Vreau să-i mulțumesc lui, pentru că m-a schimbat, pentru că îmi oferă foarte mult și mă face să mă simt împăcată cu mine. Îmi văd viitorul alături de el.

Faptul că el e vorbitor de limba rusă nu este un impediment pentru voi?
Nu. Acest lucru chiar face relația noastră mai interesantă. Bărbații ruși sunt altfel. Sunt mai respectuoși, mai atenți. Nu spun că moldovenii nu ar fi, dar rușii chiar sunt diferiți, mai ales că eu sunt o mare fană a culturii și literaturii rusești.

Știi, la fiecare vârstă percepem diferit dragostea. La 15 ani credem că iubirea e băiatul ăla` rău care ne face să suferim, la 20 de ani deja gândim mai matur, la 30 putem să nu mai credem în dragoste și tot așa. Cum descrii tu iubirea la 22 de ani?
Deși am 22, gândesc mult mai matur, cred eu. Am crescut printre maturi și asta îmi dă, de multe ori, bătăi de cap. Acum, dragostea o simt frumos, mult mai calculat. O relație este muncă și poate e cea mai grea. Trebuie să știi să lași de la tine, să poți să taci. Eu nu pot, dar muncesc la asta. Trebuie să-i dai omului iubit spațiu personal. Acum, eu văd dragostea aceasta ca pe una matură. Noi, artiștii, chiar avem nevoie de libertate și spațiu personal. Doamne ferește să iei libertatea unui artist. Noi ambii suntem actori și chiar ne trebuie asta.

Pe scena teatrelor se întâmplă multe lucruri, actorii au diferite roluri, se iubesc cu alte femei, se sărută etc. Tu ești geloasă?
Sunt. Dar nu arăt asta, pentru că dacă aș face-o, ar fugi toți de mine. Sunt și posesivă, uneori, dar îmi dau seama și mă stăpânesc. El este o fire foarte liberă și este foarte calculat la ai săi 27 de ani.

Cum vezi un bărbat perfect și dacă el, cel care te face azi fericită, este cel care întrunește acele criterii?
Eu sunt omul așteptărilor, sunt omul perfecționist, sunt omul căruia trebuie să-i arăți că îl iubești. De asemenea, sunt foarte atentă la detalii: la cuvinte, la felul în care se poartă cineva cu mine și tot așa. Până la urmă, detaliile fac totul. Un bărbat perfect ar fi cel care știe să susțină femeia de lângă el, să o iubească mai mult ca pe o soră, decât ca pe o femeie. Oricum, dragostea dispare în ani și după rămâne respectul. Dacă către soție îți poți pierde și respectul și dragostea, față de o soră, nu poți. Deși vorbim despre iubire, mi se pare uneori că ea este o iluzie, deși chiar cred în ea. Așa e și cu fericirea. Nu îi poți cere iubitului sau iubitei să te facă fericit, pentru că tu trebuie să te faci, tu trebuie să muncești asupra faptului ca să fii fericit sau fericită.

În bărbatul alături de care sunt astăzi, am reușit deja să găsesc unele dintre criteriile perfecțiunii.