Interviu: Zina Bivol
Foto: Vadim Putregai
Coordonator de proiect: Ana Bivol
Stilist: Loredana Anton
MUAH: Irina Urumoglo
Vestimentație: Tori Wen, Katea Gri
De o mie de ori același rol. Pe scene diferite. Cu public diferit. Și vorbim despre un singur rol din sutele de roluri jucate de ea. Viața pe poante este despre ea și este mai mult decât artă. Anastasia Homițcaia este prim-balerina Teatrului Național de Operă și Balet „Maria Bieșu”. În roluri pozitive și negative, ea parcurge scena ca o pană. Jocul plastic al emoțiilor și trăirilor sale îți spune mai mult decât un text. Dar iată că astăzi am ales textul, pentru a descoperi interiorul acestei femei sculptate de balet.
Cum este să plutești pe scenă și care sunt cele mai tari senzații?
Până a ajunge la starea de plutire, ai de lucrat foarte mult. Pănă la ușurință și zbor este o muncă titanică. Am citit într-un interviu că artiștii de balet ajung aici atunci când vor să urce spre Dumnezeu și anume acolo găsesc starea de catharsis. Înainte de a ieși în scenă, permanent te doare ceva... poate sună banal, dar, spre exemplu, în spectacolul „Lacul Lebedelor” dor mușchii mâinilor, fiindcă ei lucrează mai mult, iar în „Giselle” te dor mușchii gambelor. Dar de cum păşeşti în scenă, uiți de această suferință fizică. Pentru un artist de balet, durerea este o normă. Unele fetițe când vin la ore, nu înțeleg din start spre ce vin. Ele văd doar partea frumoasă a spectacolului, dar dincolo de entuziasm este muncă și durere.
Lebedele sunt încântătoare prin simpla lor existență și unduire pe apă, exprimă grație pură, eleganță și noblețe. Rolul Odette și Odile este cel mai râvnit pentru o balerină?
Cu siguranță, oricine își dorește să fie eroina acestui spectacol. Două roluri total diferite şi o singură balerină. Este Odette, gingașă, firavă, domnișoara care a fost transformată în lebăda albă și aici trebuie prin plastică să arăți chipul acestei păsări, iar peste 40 de minute să te transformi într-o lebădă neagră, răutăcioasă și malefică. Cea mai înaltă apreciere am primit-o de la publicul din Noua Zeelandă, când unii oameni din sală s-au apropiat de mine, m-au felicitat pentru rolul lebedei albe, dar au zis că vor să o vadă și pe cea neagră care a jucat rolul Odiliei. Dacă spectatorul nu m-a recunoscut în ambele roluri, înseamnă că eu am putut atinge acel nivel în care să mă depășesc. Dacă aș face un calcul, am jucat în peste 1000 de spectacole „Lacul lebedelor”.
Majoritatea fetițelor se văd balerine pe o scenă mare... cum a fost în cazul dvs.?
Contează caracterul. Dacă nu ai dorința aceasta de a trece toate barierele, vine o zi în care cedezi. Poți la început să fii foarte bună, dar să nu ai curajul de a duce lupta până la capăt. Aspectul fizic contează foarte mult, până și osul din femur trebuie să fie fixat bine în bazin, contează centimetrii gâtului, încheietura până la gât și multe alte criterii. Pe când eram elevă, veneau profesorii din Sankt-Petersburg și selectau copiii cei mai buni. Am trecut castingul, dar am rămas aici. Eu am fost un copil bolnăvicios și, la recomandarea unei profesoare, mama m-a dat la balet pentru rezistenţă. Inițial eram timidă și rușinoasă, apoi am devenit de nerecunoscut. Am învățat după sistemul dur. Ca să vă dați seama, profesoara era pe scaun și, într-o secundă, tocurile de la pantofi erau pe degetele tale și unghiile erau în omoplați... și asta pentru că umerii nu se ridică. Nu a fost ușor – lacrimi, vânătăi, zgârieturi. Când a văzut asta, mama a vrut să mă scoată de acolo, dar deja eu nu am mai vrut să plec. Eram încântată de muzica clasică și istoria dansului. Baletul pentru un copil se recomandă de la 9-10 ani, deși, în timpurile în care trăim, eu aș lua copii și de la 7 ani... au altă psihologie și pot fi pregătiți.
Ați renunțat la alte planuri sau scopuri, în favoarea baletului?
Eu mă simțeam bine în sala de balet. Mie jocurile de la tobogane nu mi-au lipsit niciodată. Orele mele libere se îmbinau perfect cu dansul artistic. Deja la maturitate poate am renunțat la timpul petrecut cu soțul meu, familia, întâlnirile cu prietenii, zile de naștere. Acestea toate pur și simplu nu sunt despre mine. Totuși, dacă soțul meu nu m-ar fi susținut în toate, nu știu dacă aș fi reușit să fiu atâta timp prietenă cu scena. Chiar de sunt patriot și am rămas în țară, acum sunt dezamăgită de tot ce se întâmplă. Constat că teatrul se ține doar pe persoane devotate, pe o generație mai în vârstă, care trăiește cu asta, profesori, maeștri de concert. De cinci ani activez și în postura de conducător artistic al trupei și este un dezastru total, un mare efort să poți menține un artist tânăr. Un actor are salariul de 3500 de lei, iar un student coregraf vine și îți spune: „Eu în țara asta nu rămân și cu așa salariu nu voi lucra”. Trist.
Totodată... actorii de balet trebuie să investească în a corespunde parametrilor și cerințelor... Ce regim alimentar trebuie să urmeze o balerină? Există restricții?
Cred că în zilele noastre toată lumea duce un mod sănătos de viață. Evident că dulciurile şi grăsimile sunt interzise, dar programul nostru nu poate avea un regim strict. Spectacolul este seara, iar eu, personal, ca să mă simt ușoară, iau o ciocolată și o cafea. Am nevoie de forță fizică şi energie intelectuală. Seara pot să mă limitez doar la o salată. Secrete mari nu sunt, cum spunea Maia Plisețkaia: „Lipici la gură”, trebuie să mănânci așa ca să ai putere. De vreo 15 ani, am aceleași 53 de kg. Dacă adaug, mă stresez. Cândva, din cauza greutății, nu am jucat spectacole un an de zile. Partenerul de scenă a zis că sunt grea. Am avut niște probleme de sănătate și am stat la evidența a trei medici. Cursul de tratament m-a afectat atât fizic, cât și emoțional. Am avut parte și de concurență nesănătoasă, dar am demonstrat că e posibil. Când aud o balerină că nu se poate abține, eu nu cred. Nu există nu pot.
Dar cum vă alimentați spiritual?
Eu mă alimentez cu tăcere, liniște, natură și muzică. Dacă să vorbim de literatură, de când am început să predau copiilor, citesc mai mult despre psihologia lor, metodică. Dacă vrei să fii un profesor bun, trebuie să știi cum ajungi la mintea unui elev.
Până la ce vârstă rezistă o balerină în scenă, există și aici o regulă?Regulamentul presupune 20 de ani de activitate. Acum s-au schimbat niște formalități birocratice. O balerină poate fi în scenă dacă vizibil arată bine și spectatorul nu face diferența de vârstă, plus că trebuie să-i permită ligamentele și traumele. Totuși, în mare parte, depinde și de rol. Dar dacă vorbim de prim-balerina care a jucat întotdeauna rolurile principale, deja trebuie să simți când poți pleca. Balerina britanică Margot Fonteyn a jucat până la 60 de ani, Natalia Makarova a jucat Julieta la 50 de ani și a făcut-o mai bine decât atunci când era tânără.
Ce vă face puternică?
Puterea vine din noi și rezistăm datorită scopurilor noastre. Eu am avut trei traume, cel mai grav a fost când am avut un accident și a fost ruptă glezna la picior... mediciii nu mi-au dat prea multe șanse. Totuși, m-am ridicat. Peste jumătate de an, deși unii colegii se uitau sceptic. Acum e ușor să povestesc, dar a fost multă durere. Tăria de caracter și dorința m-au readus în formă. Ca să ajungi să zbori pe scenă, trebuie să vrei și să treci prin multe momente, mai puțin plăcute.
Publicul spectacolelor de balet este unul special. V-au purtat spectatorii vreodată în brațe?
La noi spectatorii nu sunt așa deschiși. Dar de când predau copiilor, părinții se apropie și își împărtășesc emoțiile. Asta mă încurajează. În timpul prezentărilor mele mă bucur căci nu se aude niciun sunet. Atunci când un copil mic stă cuminte la spectacolele tale înseamnă că ai reușit să aduci spectatorul la starea ta interioară și el duce cu tine tot firul dramatic al piesei Experiența mea din China a fost pur și simplu de poveste. Pe aceeași scenă am jucat seară de seară 53 de spectacole „Lacul Lebedelor”. Scena era pe apă, exact ca un film. Am fost invitată de o trupă rusească în rolul central. Până și la ultima prezentare stadionul din aer liber era arhiplin. Atunci am avut parte de toată admirația. A fost invitat și ambasadorul Republicii Moldova. Inițial a crezut că este o farsă atunci când i s-a spus că în rolul central este o moldoveancă.
Există o concurență între balerine?
Sigur, și e normal să fie! Privirile de după culise nu sunt unele din cele mai sănătoase. Trebuie să te poți deconecta și să păstrezi firescul.
Răutatea între concurente se transmite tot nonverbal?
Aici, la fel, nu este nevoie de cuvinte. Privirile sunt suficiente. Totuși trebuie să înțelegem că aplauzele și faima sunt de moment, uneori poate ți-ai dori să nu se tragă cortina, dar realitatea se repetă în fiecare zi, de aceea trebuie să fim mai buni.
Preferați rolurile negative sau cele pozitive?
A fost o perioadă când îmi plăceau cele negative mai mult, dar acum am înțeles că trebuie să-ți placă toate. Ele îmi păreau mai colorate și dacă nu poți să-ți permiți niște lucruri în viață, scena îți dă voie să le spui, plus că spectatorul reacționează mai mult la rolul negativ. Acum însă, din experiență, pot spune că un rol mai liric este mereu pus în niște rame, aici nu poți face o emoție în plus sau să duci o mână mai sus decât este necesar, trebuie să fii ca o frescă din icoană, deloc plictisitoare.
Dincolo de balet, cine sunteți?
Sunt soție, fiică și un om care își iubește mult profesia. În viață nu pot să-mi permit ceea ce-mi permite scena, în special în rolurile negative. În teatru sunt mai degajată, pe mine niciodată nu ai să mă vezi pe stradă într-o fustă scurtă, chiar dacă la rampă apar altfel. Eu prefer să stau mai mult în umbră, sunt mai timidă, cine mă cunoaște, știe...
La ce visați cel mai mult?
Vreau să fiu mamă. Dumnezeu încă nu mi-a dat această bucurie. Sunt convinsă că ceea ce te alimentează este familia. Iubirea vine anume de acolo. Scena azi este, mâine nu-i. Pandemia ne-a dat și ea o lecție și trebuie să punem preț pe oamenii dragi.
