ROZA VÂNTURILOR
„Mai ești singur?”... i-am scris într-o zi oarecare pe chat. Nu mi-a răspuns o săptămână chiar dacă a văzut mesajul, chiar dacă știa că verific la fiecare oră dacă a făcut-o. „Nu-mi port ierta că ești singur... sunt 12 ani de când ne-am despărțit. Chiar nimeni? De ce?” – am apăsat enter, apoi mă gândeam să șterg mesajul, dar avea să vadă A anulat trimiterea unui mesaj, apoi chiar dacă ștergeam notificarea... „Acest mesaj va fi şters pentru tine. Alţi membri ai acestei conversaţii îl vor putea vedea în continuare”. S-ar fi gândit că am șters alt gen de mesaj. Am înjurat rețelele de socializare, că mă lasă să pot să îi cercetez viața, că nu îmi arată nici o poză cu el și o femeie, oarecare femeie, chiar dacă una care nu-l iubește, dar să fie. Am înjurat prietenii noști comuni care au mai rămas și ai mei... și care la un vin, îmi mai aruncă replici din care îmi răsună, îmi bubuie un singur ecou... „El încă e singur”.
Când ne-am văzut întâmplător, în graba unei zile cu fugă spre birou, ne-am călcat pe picioare neîndemânatici, cu replici căzute din cer, cu gol în stomac. Vorbe despre ploaia de la amiază și pantofii uzi... Iar eu voiam și atunci, cu câțiva ani înainte de acea zi oarecare în care i-am scris pe net să întreb... „Mai ești singur?”.
Pentru că eu nu eram. Pentru că îmi părea nedrept. Pentru că purtam vina.
Când i-am zis că ne oprim, fusese neașteptat și pentru mine, și pentru el... un fel de nu mai vreau, care suna copilăros, un fel de mâine mă trezesc altfel. Că ne oprim pentru că nu știam cum să continuăm. Îl iubeam. Mă speriase faptul că îl iubeam. În timp ce eu mă gândeam unde vom munci, unde vom locui, el îmi lua mâinile în palme și ne visa la podeaua unui apartament căruia îi putem încuia ușa. Și filmul meu se rupea la dulcegării... Am ocolit iubirea.
„Mai ești singur?”... reciteam mesajul din chat și mă gândeam la ce-mi trebuie să știu... de ce să-mi zică? Și i-am mai scris doar „Zi-mi”
„De dragul tău, dacă asta te-ar bucura, îți zic... nu te iubesc.” – răspunsul a venit.
„Mai ești singur?”, am întrebat.
„Nu sunt”...
Am știut că minte. De ce am întrebat?
Foto: unsplash.com, pixabay.com