Photo by Pop & Zebra on Unsplash
ROZA VÂNTURILOR
De când ne-am cunoscut, Ion visa Anglia. Salariu nu de două mii de lei ca profesor începător de educație fizică la școala din sat, dar de două mii de euro... Să trăim într-o casă cu fațada cărămizie, de aceea care de Crăciun e plină de luminițe... într-un cartier plin de luminițe, cu vecini care plimbă pit bulii sau fac gimnastică dimineața la terasă și cu căsuță poștală la poartă, în care să ne vină ziarul lăsat de un poștaș pe bicicletă. Că doar englezii citesc ziare. Și poștașii au biciclete. Noi asta am văzut în filme, amestecând imaginile.
Și pardesiu negru și elegant zicea Ion că o să-și cumpere. Și mie unul bej. Să arătăm londonez unul lângă altul. Numai nu știam cum englezii acolo merg pe stradă – dacă se țin sau nu de mână. Da am zis că vedem când ajungem.
Și să lucrăm într-un zgârie nori de acela în care mișună sute de oameni continuu.
Engleza n-o știa, nici nu-i prea reușea să o deprindă, dar spunea că dacă îl arunci într-un ceaun cu englezoi, el va găsi cum să se ridice la suprafață și încă și prieteni să-și facă – că doar e băiat bun, da bunătatea pe ochi se citește.
Aveam 17 ani, Ion 19.
Eu îl iubisem din prima clipă pe Ion. Ca pe ochii din cap. Așa că am renunțat la visurile mele de a pleca la Chișinău la AMTAP și a deveni actriță și m-am prins în vizualizarea viselor lui. Anglia. Făceam tot ce puteam ca să ajungem acolo. Cetățenie. Bani adunați. Prieteni de prin sat prietenii cărora au ajuns deja acolo.
Și ne-a reușit. De 5 ani suntem deja aici. În Londra. Timp de mai bine de doi ani am fost chelneri. Acum eu manichiuristă, el lucrător la un depozit. Avem și o fetiță de 3 ani. Și bani destui ca să ne bucurăm, și o mașină. Casa visurilor încă e departe, dar nu imposibilă. Până când stăm cu chirie.
Și totuși stau deseori și mă gândesc dacă asta am visat de fapt sau care a fost visul meu. Urmăresc pe rețele câteva fete de vârsta mea sau pe aproape, actrițe la teatre de la Chișinău și mă imaginez într-o posibilă altă viață dacă făceam alte alegeri. Nu cum vrea Ion, dar cum simt și eu.
Serile, Ion vine obosit de toate acasă. Cu bere sau o sticlă de vin. Bea și doarme. Poate visează, iar eu încep să vreau tot mai mult acasă, în Moldova și să aud vorbă românească, și să mă plimb prin Chișinău, iar casei părinților de la țară să îi pun luminițe de Crăciun măcar și pe toată fațada, da cel mai important măcar o lumină de lampă în fereastră zi de zi.
Care cedează, care trage... și dacă trag amândoi, cine cedează?